Învierea lui Hristos înnoieşte lumea

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu, iar de la noi părintească dragoste!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

HRISTOS A ÎNVIAT!

După ce am parcurs cea mai densă săptămână liturgică din anul bisericesc, Săptămâna Sfintelor Patimi, în care am retrăit prinderea şi judecarea Domnului, osândirea Sa la moarte prin răstignire, în Vinerea Patimilor, Biserica reactualizează moartea pe cruce a Mântuitorului Hristos: "Şi Iisus, strigând cu glas mare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat Duhul" (Luca 23, 24).

După moartea Lui s-au derulat în grabă nişte lucruri întru totul normale. Prin Iosif din Arimateea şi Nicodim, sub privirile înspăimântate ale Mironosiţelor şi ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trupul lui Iisus a fost aşezat în mormânt nou. Soldaţii romani au pecetluit mormântul şi au rânduit o gardă să-l păzească, pentru ca nu cumva din cei apropiaţi Lui să vină cineva noaptea să fure trupul Celui adormit (cf. Matei 27, 65-66). Până aici totul pare firesc şi de un realism ce nu este străin de existenţa noastră cotidiană. Aşadar, prin punerea peceţilor pe mormânt s-a încheiat istoricitatea Mântuitorului ca Fiu al lui Dumnezeu coborât în lume.

Începând cu Sfânta şi Marea Sâmbătă, numită şi Sâmbăta tăcerii, totul devine altfel. Din imnele şi textele litur-gice ale slujbelor descoperim că această zi este ziua cea mai misterioasă din întregul an liturgic. Într-însa prăznuim pe Domnul-Hristos, Care este "în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le Cel ce este necuprins". În toată această firească şi-n acelaşi timp nefi-rească desfăşurare a evenimentelor, duminică, în prima zi a săptămânii, se petrece un fapt care de acum scapă întru totul parametrilor noştri de percepţie şi care va rămâne cel mai răsunător fenomen de la crearea lumii încoace: Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.

Iubiţi fii duhovniceşti,

De obicei, atunci când aşezăm pe cineva în mormânt, împlinim acest ritual cu conştiinţa că suntem martori la încheierea unui drum, la închiderea unui ciclu de viaţă, iar cel răposat aşteaptă învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.

Cu Hristos nu s-a întâmplat aşa ceva. Pentru că El este Stăpânul veacurilor, nu a putut rămâne în mormânt, deoarece moartea nu a avut nici o putere asupra Lui. Moartea nu a putut să-L ţină captiv în pântecele pământului, pentru că ea este o urmare a păcatului şi are putere asupra celor care, descendenţi din Adam, sunt circumscrişi legilor firii. Hristos este Adam cel Nou, Care restaurează firea descendenţilor din vechiul Adam, suferind moartea nu pentru păcatele Sale, ci pentru ale umanităţii, deschizând perspectiva învierii, aşa cum mărturiseşte Pavel Apostolul: "Dacă în Adam toţi mor, în Hristos toţi vor învia" (I Corinteni 15, 22).

Sfânta Scriptură nu vorbeşte despre moarte ca fiind ceva firesc, pentru că omul a fost creat pentru a se împărtăşi din Izvorul vieţii, Care este Dumnezeu. De aceea sfinţii trăiesc experienţa morţii cu bucurie, ştiind că aceasta le va aduce naşterea în Împărăţia lui Dumnezeu, dovedind o fraternă intimitate cu moartea, care nu era pentru ei decât o ultimă trecere sau un paşte către o altă formă de viaţă.

Hristos îşi asumă şi El moartea biologică, pentru ca apoi să Se întoarcă iarăşi la viaţă, astfel încât noi să avem în inimi nădejdea învierii. Biruind moartea, El ne face să înţelegem că are puterea de a da şi de a lua viaţa, că este Stăpânul vieţii, Care "şi din pietre poate să ridice pe fiii lui Avraam" (Matei 3, 9).

Cele trei învieri din morţi, relatate de Evanghelii, ne fac să înţelegem faptul că cei înviaţi de Hristos au pregustat din puterea dumnezeiască dătătoare de viaţă, însă pentru că au fost readuşi la aceeaşi formă de existenţă, în cele din urmă, au mai murit o dată biologic. Învierea acelora a fost deci o reanimare, adică au reînceput să trăiască biologic în această lume, supunându-se încă o dată legilor firii.

Pentru Hristos, revenirea la viaţă a fost un fenomen cu totul diferit. Învierea Sa nu seamănă în nici un fel cu cea a lui Lazăr, a fiicei lui Iair sau a tânărului din Nain. El înviază prin propria putere dumnezeiască pentru a Se arăta apostolilor, pe care-i încurajează şi îi încredinţează de adevărul celor propovăduite, dar nu rămâne în forma aceasta printre ei, tocmai pentru a le arăta că destinaţia Învierii este intrarea în comuniunea de iubire cu Dumnezeu în Împărăţia Sa şi nu revenirea inutilă la acelaşi mod de vieţuire terestră. Învierea Sa este un fenomen cu totul aparte!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Citind capitolele din Evanghelie în care se relatează manifestările sau arătările lui Iisus de după Înviere Sfinţilor Apostoli, Sfintelor Femei şi altora, remarcăm faptul că Iisus Se comportă ca un om obişnuit, normal, Care mănâncă împreună cu prietenii Săi la Marea Tiberiadei (Ioan 21, 15); Se lasă atins de Toma, pentru a-l încredinţa de prezenţa Sa fizică; apoi vorbeşte celor care Îl întâlnesc pe calea spre Emaus şi reîntăreşte comuniunea apostolilor, îi învesteşte încă o dată în misiunea lor în lume. El este întru totul Acelaşi, Cel Care cu câteva zile înainte a fost pus în mormânt, purtând pe trupul Său stigmatele iubirii răstignite. Cu toate acestea, viaţa Sa are o nouă dimensiune.

Deşi El Şi-a reluat unele gesturi pe care le-a avut mai înainte de Înviere, şi-Şi redobândeşte aparent dispoziţiunile naturale ale firii, în acelaşi timp, El acţionează într-un cu totul alt fel. Timpul convenţional, distanţele, obstacolele acestei lumi pământene nu mai sunt pentru El piedici sau frontiere de netrecut. Pentru Hristos înviat, spaţiul şi timpul nu se mai măsoară cu măsurătorile convenţionale ale acestei lumi; uşile nu se mai încuie pentru El, iar curgerea timpului devine un astăzi continuu. Deşi Hristos înviat Se manifestă ca un om normal, atributele fiinţei Sale s-au schimbat radical. El este în acelaşi timp şi Om, şi Duh. Ştim că Dumnezeu este Duh: "Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr" (Ioan 4, 24), iar Duhul nu are obstacole. Este greu de descris profilul lui Hristos Cel înviat, pentru că El este întru totul asemenea nouă, dar în acelaşi timp cu totul diferit. Diferit pentru că numai Hris-tos, ca Fiu al lui Dumnezeu, a atins acea stare de care vorbea în cursul vieţii pământene, starea de îndumnezeire, care nu mai este specifică acestei lumi.

De aceea învierea nu este un fapt istoric, deşi ca eveni-ment este consemnat în istorie, ci este un eveniment trans-istoric, adică un fenomen care depăşeşte puterea de înţelegere a omului, pe care noi trebuie să-l acceptăm cu dimensiunea credinţei, ca pe un mister pe care-l lăsăm să vorbească despre el însuşi în noi. A revenit cu aceleaşi gesturi pentru a ne încredinţa pe noi că El, Iisus istoric, a devenit Iisus metaistoric, Cel care a abolit civilizaţia morţii şi ne-a dat garanţia, prin arătările Sale de după înviere, că aşa vor fi şi trupurile noastre, care se vor adăuga pământului, fiecare la timpul său, dar vor învia ca şi trupul lui Hristos, având şi noi aceleaşi atribute metafizice ca cele ale Lui.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Cu Învierea lui Hristos se naşte o nouă lume spirituali-zată, un nou Ierusalim ceresc, ceea ce Isaia proorocul anunţa oarecând prin duhul: "Eu voi face ceruri noi şi pământ nou....." (Isaia 65, 17). Acestei noi creaţii, a cerului nou şi a noului pământ, de care vorbeşte profetul, Iisus îi devine primul moştenitor, ca Dumnezeu adevărat şi creator a toate. Iisus înviat este Fiul Omului, Care împlineşte întâi planul Lui din eternitate, şi anume deschiderea împărăţiei cerurilor pentru toţi cei ce vor trece, ca şi El, prin moarte la viaţă. Acolo nu mai vedem pe Dumnezeu în ghicitură, ci faţă către faţă. Toate acestea, iubiţi fii duhovniceşti, ne aşteaptă cu condiţia ca noi să retrăim Învierea Lui ca mister şi ca arvună sau garanţie a învierii noastre. Această nouă lume recreată, al cărei prim născut a fost Iisus, o putem experia încă de acum, căci ea nu-i nicidecum ipotetică, ci este o realitate care se reactualizează în noi de fiecare dată când retrăim Învierea Domnului ca mister în această lume.

Creştinii înţeleg astfel lumea, întrucât ei ştiu că aceasta este voită de Dumnezeu pentru a fi asumată cu toate exigenţele sale; ei ştiu că trebuie să se plieze legilor ei; dar ştiu, de asemenea, şi că această lume nu este definitivă sau singura, ea nu este altceva decât o formă tranzitorie, o realitate în progres continuu spre "viaţa veacului ce va să vină". Pentru cei botezaţi în Hristos, pentru noi, creştinii, acest progres continuu nu-i ceea ce spun oamenii în mod obişnuit: evoluţie sau evoluţionism. Este vorba de ceva mai mult decât logica psihicului sau a biologicului. Creştinii simt sau cunosc faptul că în lume este prezent Dumnezeu prin energiile Sale necreate. Prin Hristos înviat, noi ştim că universul creat este destinat, prin raţionalitatea lucrurilor, să ne fie pedagog spre Împărăţia lui Dumnezeu, însă aceasta nu se poate realiza decât cu preţul unei mutaţii uriaşe, pe care Sfântul Pavel o numeşte sau o aseamănă cu "durerile naşterii".

În lumina Învierii lui Hristos înţelegem ce înseamnă a fi creştin intrat în familia lui Hristos prin Botez: cel născut prin apă şi prin duh, pecetluit să trăiască în mod cotidian moartea şi Învierea lui Hristos, adică în mod simultan acceptă moartea şi învierea în fiecare zi. Trăind în această lume şi acceptând aceste mutaţii constante, noi descoperim sensul profund al acesteia şi realizăm încă de aici accederea spre Împărăţia lui Dumnezeu. Creştinii au menirea să descopere oamenilor această împărăţie, iar acest fapt nu-l împlinesc ca o evoluţie a lumii, ci pentru a transforma moartea biologică într-un paşti neîncetat. Totul merge spre transfigurare!

Iubiţi fii sufleteşti,

Anul acesta, Sfântul Sinod a propus ca temă, în dezba-terea creştinilor ortodocşi, Taina Botezului şi a Cununiei. Este necesar să ne întoarcem privirea spre cele două realităţi care fac în mod direct obiectul acestor Sfinte Taine: familia şi copiii. În fiecare liturghie pascală se cântă "Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia". Reluând cuvintele pauline, cultul evaluează liturgic însoţirea noastră cu Hristos, murind şi înviind prin Botez (mica Înviere) şi apoi învăluindu-ne de prezenţa proniatoare a lui Hristos, Care rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Comuniunea cu Hristos înviat este condiţionată de invocarea prezenţei Sale şi de rămânerea în unitatea de iubire a Bisericii. Clement al Alexandriei accentuează faptul că textul de la Matei 18, 20: "Unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor" se referă în mod special la unitatea, prin Hristos, a bărbatului cu femeia în Biserica Sa. Familia întemeiată pe piatra Hristos devine o icoană a misterului treimic. Unitatea familiei decurge din dragostea care sustrage cuplul din ordinea elementelor acestei lumi şi-l introduce în ordinea harului. Un Dumnezeu Care nu ar fi tripersonal nu ar inspira neapărat iubirea. În această celulă se naşte copilul, o sinteză genetică a părinţilor şi sursa moştenirii pe care familia o lasă posterităţii. Este mobilul eforturilor părinţilor şi investiţia cea mai profitabilă.

Fiind înconjurat de copii, Hristos arată apostolilor că aceştia sunt emblema purităţii şi, în acelaşi timp, măsura la care trebuie să se raporteze, dacă vor să intre în împărăţia cerurilor. Nevinovăţia copilului îl face pe om compatibil cu atmosfera, mediul paradiziac al prezenţei lui Dumnezeu. Copilul e imaginea Împărăţiei lui Dumnezeu, deoarece chipul său angelic reflectă prezenţa pedagogică a Duhului Sfânt. De aici decurge rolul major al familiei şi al şcolii în educarea şi formarea copiilor, precum şi responsabilitatea enormă ce apasă pe umerii societăţii în ceea ce priveşte integrarea, dar şi perspectiva dezvoltării lor. Un mediu propice trebuie să conţină în mod necesar elementul religios moral, eclezial, singurul care oferă substanţă fiinţei umane în dezvoltarea sa şi care-i deschide perspectiva, constitutivă de altfel fiinţei sale, prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa.

Paradoxal este faptul că înaintarea pe treptele vârstei biologice şi experienţa apropierii de marea trecere spre înviere implică necesitatea întoarcerii spirituale spre vârsta nevinovăţiei pruncului, care trebuie să fie de fapt o constantă a vieţii noastre. În felul acesta, moartea şi învierea noastră cu Hristos, prin Botez, devin o permanentă asceză, prin mortificările biologicului şi raportarea noastră la măsura indicată de Mântuitorul.

Compatibilitatea dintre Hristos înviat şi imaginea nevinovăţiei copilului poate fi rezumată în imperativul "Bucuraţi-vă!", cu care El întâmpină pe martorii marii minuni. Într-adevăr, în zâmbetul diafan al copilului putem întrevedea lumina şi iubirea lui Dumnezeu, precum şi fericirea la care vor fi părtaşi cei care vor avea inimile curăţite şi pregătite ca Hristos să coboare pentru a-Şi arăta mâinile şi coasta Sa. Devenind copii prin despătimire, vom putea rămâne şi noi în preajma divinului învăţător, aşa cum, oarecând, copiii din Evanghelie se bucurau de dragostea şi mângâierea lui Hristos.

Încredinţându-vă de toată dragostea în Hristos-Domnul, rămân al vostru păstor sufletesc, care vă doreşte tot binele şi mântuirea sufletelor!

(* Text redactat şi îngrijit de PS Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului)

HRISTOS A ÎNVIAT!

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Al vostru păstor şi pururea către Domnul rugător,

† Eftimie,

Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului