Cinstirea sfintelor moaşte

Luna octombrie a fiecărui an ne oferă prilejul să reflectăm asupra cinstirii sfintelor moaşte în Biserica Ortodoxă. Pomenirea Cuviosului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, şi scoaterea sfintelor lui moaşte spre închinare, dimpreună cu cel mai amplu pelerinaj de acest gen din ţara noastră, precum şi pomenirea cu puţin timp în urmă a Cuvioasei Parascheva la Iaşi, în acelaşi context bisericesc de pomenire şi cinstire, constituie, fără îndoială, momente de vârf ale manifestării credinţei ortodocşilor români legate de pomenirea sfinţilor şi cinstirea sfintelor moaşte.

Zeci de mii de credincioşi, mulţi dintre ei veniţi de la distanţe mari din ţară, cu sacrificii de tot felul, aşteaptă multe ore, în condiţii uneori de frig şi ploaie, să le vină rândul închinării pentru câteva secunde la moaştele sfântului respectiv. A te închina la moaştele Cuviosului Dimitrie sau ale Cuvioasei Parascheva, cu prilejul zilei lor de pomenire, presupune asumarea unor nevoinţe mari, a unui preţ de osteneli pe care nu-l poate plăti oricine şi, în cele din urmă, o hotărâre fermă şi o râvnă profund întemeiate lăuntric. Nu poate fi un gest superficial, circumstanţial, întâmplător. Nimeni nu se aşază la o aşteptare care poate depăşi cincisprezece şi douăzeci de ore pentru un lucru oarecare. Spun aceste lucruri pentru a demonta, dacă mai este cazul, comentariile uşuratice publicate în presa lumească în preajma unor astfel de pelerinaje. Nimeni nu poate invoca criza, foamea, sărăcia, suferinţele ca motive principale ale acestui demers. Ele pot fi asociate motivelor profunde care ţin de credinţa creştină şi de aspiraţiile duhovniceşti înalte ale creştinilor.

Cinstirea sfintelor moaşte este întemeiată în credinţă şi se regăseşte în viaţa Bisericii Ortodoxe dintotdeauna şi de pretutindeni. Cu un efort minim, oricine poate verifica acest adevăr. Istoria din primele veacuri consemnează ridicarea de biserici pe mormintele martirilor. Plecând de la această tradiţie, s-a impus rânduiala ca la temelia ridicării unei biserici să se aşeze sfinte moaşte. Iar suportul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii este în mod obligatoriu Sfântul Antimis, care are încorporat o bucăţică minusculă de sfinte moaşte.

Preţuirea sfintelor moaşte este dovedită de investiţiile mari făcute pentru dobândirea sau pentru păstrarea lor în condiţii potrivite. Şi numai istoria Bisericii noastre româneşti ne stă mărturie pentru jertfe materiale deosebite destinate aducerii unor moaşte de sfinţi, mai ales în catedralele episcopale. Sfintele moaşte au fost mereu aşezate şi păstrate în racle sau în răcliţe ferecate în aur şi argint şi împodobite cu pietre preţioase. Nu pot să nu amintesc în acest context confecţionarea recentă a unei astfel de racle pentru adăpostire sfintelor moaşte păstrate la Mănăstirea Hurezi de câţiva mari artişti români: salcâm ferecat în argint sculptat cu un număr impresionant de scene şi împodobit cu sute de pietre preţioase. Este şi acesta semnul recuperării normalităţii din multe puncte de vedere.

În centrele monahale de îndelungată tradiţie ale Răsăritului Ortodox - Sfântul Munte, Mănăstirea Sinai, Constantinopolul -, cele mai de preţ odoare ale mănăstirilor sunt sfintele moaşte. Astăzi, pelerinii români care merg la Sfântul Munte - şi sunt foarte mulţi - pot da mărturie despre cinstirea deosebită de care se bucură sfintele moaşte în mănăstirile atonite. În vremurile de restrişte din istoria republicii monahale atonite - multe şi grele -, monahii părăseau totul, dar sfintele moaşte le luau cu ei, ca pe cel mai de preţ lucru.

Am făcut această prea scurtă retrospectivă ca să articulez închinarea românilor de astăzi la sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie sau ale Cuvioasei Parascheva sau ale altor sfinţi la contextul general bisericesc şi la o credinţă coerentă şi consecventă, care nu depinde de factori circumstanţiali.

Realitatea evidentă, faptele istorice şi prezente ne obligă să consemnăm cinstirea sfintelor moaşte ca pe o componentă fundamentală a credinţei şi a vieţii Bisericii Ortodoxe. În plus, constatarea că, după despărţirea Bisericilor de Răsărit şi de Apus, numai Biserica de Răsărit a continuat cu consecvenţă cinstirea sfintelor moaşte, în timp ce în Biserica Apusului aceasta s-a redus mult, aproape până la dispariţie, ne obligă să reţinem cinstirea sfintelor moaşte ca pe o notă specifică a Răsăritului Ortodox, a spiritualităţii şi a învăţăturii sale de credinţă. Am putea chiar să spunem că între cele câteva lucruri importante care fac diferenţa între Răsăritul şi Apusul creştin se numără şi atitudinea faţă de sfintele moaşte. Mai mult chiar, este posibil ca atitudinea faţă de sfintele moaşte să evidenţieze cu mai multă claritate diferenţele şi motivele acestora decât alte repere.

Biserica Ortodoxă şi teologia ei mărturisesc că la baza cinstirii sfintelor moaşte stă credinţa în posibilitatea reală a omului, a creaţiei în întregul ei şi a elementelor componente de a se împărtăşi de harul dumnezeiesc necreat, de a se impregna de energia dumnezeiască necreată. Cinstirea sfintelor moaşte stă mărturie credinţei că şi trupul, deci materia, se împărtăşeşte şi se imprimă de harul dumnezeiesc, devenind după moarte, într-un fel, purtător de har dumnezeiesc. Acesta este motivul pentru care râvnesc atât de mult credincioşii să sărute şi să se atingă sau să fie în preajma sfintelor moaşte: credinţa profundă că se împărtăşesc de Dumnezeu Însuşi prin mijlocirea harului Său dumnezeiesc, de care s-au împărtăşit sfinţii şi trupurile lor. În ultimă instanţă - şi acest lucru rezultă fără dubii din orice analiză bine intenţionată -, cinstirea sfintelor moaşte confirmă existenţa în om a aspiraţiei celei mai înalte, anume aceea de a se întâlni, de a se împărtăşi, de a trăi cu Dumnezeu. Iar prezenţa în număr atât de mare a închinătorilor confirmă şi ea că această aspiraţie sau sete după Dumnezeu şi după viaţa cu Dumnezeu, la modul cel mai concret - inclusiv a căuta soluţii problemelor de fiecare zi la Dumnezeu -, este încă foarte actuală, cel puţin în cei care depun atâta osteneală pentru a ajunge să sărute sfintele moaşte.

Este, de asemenea, de remarcat şi faptul că oamenii simpli, fără prea multă carte, care de obicei îngroaşă rândurile închinătorilor la sfintele moaşte, sunt, în consecinţă, mai corect aşezaţi în traiectoria lor existenţială, din moment ce la capătul acesteia pun pe Dumnezeu Însuşi. Spre deosebire de cei care îl înlocuiesc pe Dumnezeu - sancta simplicitas! -, eventual cu înţelepciunea, cultura şi civilizaţia omenească sau cu propria lor minte. Nu pot să nu reproduc reacţia unui respectabil om de cultură român care îşi exprima cu puţin timp în urmă, pe un tot atotsuficient, stupoarea nu că oamenii simpli se îngrămădesc la sfintele moaşte - ei nu ştiu şi nu înţeleg -, ci că preoţii, care au un pic de carte, pot propovădui aceste enormităţi. Nu deosebesc reacţia domnului academician de cea a unui şofer care în perioada comunistă mă mustra că pot ca tânăr şi luminat preot să mai cred în Dumnezeu după ce Gagarin zburase în cosmos şi nu-l întâlnise acolo pe Dumnezeu. În fond, disputa este între a concepe viaţa cu Dumnezeu şi a o concepe fără Dumnezeu. Sfintele moaşte sunt o componentă a unui mod de viaţă şi de gândire extrem de unitar şi coerent, acela care crede în Dumnezeu, care implică toate detaliile vieţii bisericeşti. Eliminarea lor este o dovadă a ieşirii din acest mod de viaţă şi de gândire. De altfel, tensiunea între înţelepciunea înţelepţilor acestei lumi şi înţelepciunea lui Dumnezeu, sau mai curând incompatibilitatea dintre ele, este un subiect larg dezbătut încă din cărţile nou-testamentare, în toată literatura creştină, până la literatura mărturisitoare a părinţilor duhovniceşti din secolul al XX-lea.

Nevoia împărtăşirii de Dumnezeu, aşezată mai presus de orice altă raportare la Dumnezeu - filosofică, moralistă sau oricare alta -, dovedeşte existenţa simţului şi a orientării în funcţie de vârful ierarhiei axiologice cu care operează omul. Şi paradoxal, acest simţ îl au oamenii simpli mai mult decât ceilalţi. Argumentul pe care-l citez în plus în favoarea acestei concluzii este tradiţia foarte răspândită la creştinii români care consemnează durerea şi regretul celor rămaşi în viaţă dacă cineva apropiat lor a murit neîmpărtăşit. Este singura situaţie pe care doresc să o menţioneze în rugăciunile lor de pomenire a celor adormiţi. Desigur, au în vedere împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele Domnului. Dar şi atingerea de sfintele moaşte cu credinţă este tot împărtăşire cu Dumnezeu.