Constantin Brâncuşi şi frumuseţea simplităţii

Brâncuşi uimeşte o lume întreagă prin complexitatea viziunii artistice şi prin frumuseţea simplităţii pe care o emană. Ajuns la bătrâneţe, sculptorul avea să afirme, cutremurându-ne prin vorbele sale: "De ce nu mi-au fost hărăzite o sută de braţe ca ale lui Briareu, ca să pot sculpta tot ce mi-a trecut prin minte?!".

Artistul s-a născut la 19 februarie 1876 la Hobiţa, judeţul Gorj ("Nu aş fi fost nimic şi nu aş fi dăltuit nimic fără Hobiţa, fără porţile şi fântânile ei, care au însemnat, pentru mine, o adevărată academie de belle-arte", spunea artistul). Mama sa a dorit ca băiatul să fie preot în sat sau protopop la Târgu Jiu. Începe şcoala primară în satul natal, dar o părăseşte curând pentru a se angaja la un dogar. Reia cursurile la Brediceni, apoi pleacă la Târgu Jiu, unde se angajează într-o vopsitorie. Ajunge la Slatina, apoi la Craiova, unde munceşte în mai multe prăvălii. În acelaşi timp, frecventează Şcoala de Arte şi Meserii (1894-1898). La terminarea studiilor pleacă la Bucureşti pentru a se înscrie la Şcoala Naţională de Arte Frumoase (1898-1902). În 1899 primeşte o bursă din partea Bisericii Madona Dudu din Craiova, dublată de o alta din partea Prefecturii judeţului Dolj. În 1902 va cere Bisericii "Madona Dudu" o bursă de specializare în Italia.

Artistul-cântăreţ bisericesc

În 1904 pleacă la Paris, mare parte din drum călătorind pe jos. Lucrează ca spălător de vase în mai multe locuri. Până în 1906 cântă la slujbele de la biserica românească de pe strada Jean de Beauvais. Din 1905 până în 1908 primeşte o bursă din partea Ministerului român de Instrucţie Publică. Este acceptat în atelierul lui Antonin Mercier, apoi în cel al lui Rodin, unde stă doar o lună. Peste ani, Brâncuşi avea să explice despărţirea de maestru: "În apropierea lucrurilor mari nu pot creşte decât lucruri mici", sinonim aproape cu zicerea "la umbra copacilor înalţi nu creşte iarbă".

Participă la expoziţii de sculptură cu mai multe creaţii, pentru ca, în 1907, să înceapă lucrul la "Rugăciunea" pentru mormântul lui Petre Stănescu. Urmează o perioadă prolifică în creaţia lui Brâncuşi în care sculptorul expune la cele mai importante expoziţii ale momentului. În acelaşi timp, anumite lucrări îi sunt respinse pe motiv că nu sunt opere de artă.

În 1918 sculptează prima Coloană a infinitului. În 1923 este decorat de regele Ferdinand I cu "Steaua României", pentru ca în 1924 să prezinte într-o expoziţie din Bucureşti mai multe lucrări. În 1926 este în proces cu vama americană, ca urmare a faptului că anumite sculpturi ce urmau să fie expuse îi sunt taxate ca "obiecte", fără a fi apreciate drept opere de artă. Procesul se va încheia în favoarea lui Brâncuşi.

Moştenirea lăsată gorjenilor

Sculptorul a avut mereu o viziune de arhitect, astfel explicându-se ideile de monumente în aer liber, dintre care s-a finalizat doar complexul de la Târgu Jiu. În 1935, Brâncuşi călătoreşte în România pentru a vedea locul unde vor fi amplasate cele trei opere. Propunerea a venit din partea Ligii naţionale a femeilor din Gorj, fiind vorba de un monument în memoria eroilor căzuţi în Primul Război Mondial. Sculptorul concepe "Poarta sărutului", "Masa tăcerii" şi "Coloana infinitului" ("Coloana este o piesă funerară şi un monument pentru cultul eroilor numai în corelaţie cu catedrala ortodoxă. Corelaţia îi împrumută accentul votiv", spunea Petre Pandrea). În 1938 lucrează şi termină acest complex, fără a participa la inaugurarea precedată de o slujbă ortodoxă.

Acesta este sfârşitul activităţii sale de sculptor. În ultimii 15 ani de viaţă, Brâncuşi se va ocupa personal de conservarea şi receptarea operei sale. Atelierul, care semăna foarte mult cu o aşezare ţărănească românească, este lăsat moştenire statului francez.

Constantin Brâncuşi se stinge din viaţă la 16 martie 1957. Trei zile mai târziu are loc o slujbă la biserica română din strada Jean de Beauvais, fiind apoi înmormântat în cimitirul Montparnasse.

Un simţ ascuţit al misticismului

Doina Lemny nota că arta lui Brâncuşi, "creată la începutul secolului al XX-lea, pare a-şi avea, într-adevăr, originile în arta Cicladelor, în neoliticul românesc, în arta africană mai recentă sau extrem-orientală; arta sa vine de pretutindeni şi de nicăieri, din timpuri imemoriale şi din propria sa experienţă. Măsurându-şi gesturile, Brâncuşi distilează timpul - însoţitor fidel al muncii sale, oglindă care îi indică măsura. (…) Lui Brâncuşi îi este sete de spaţiu, dar de un spaţiu infinit, care depăşeşte dimensiunile obişnuite". Brâncuşi a ştiut să­şi valorifice mereu moştenirea românească, în ciuda mediului străin în care a trăit şi a limbii pe care a trebuit să o adopte. Totuşi, "limba maternă o păstrează ca pe un refugiu în momentele privilegiate de intimitate. Folosirea paralelă a celor două limbi în scrierile sale scoate în evidenţă două moduri diferite de a gândi, care, la el, coexistă fără a se confunda niciodată: în sufletul său, face în mod natural distincţia între cele două spaţii".

Ţăranul de la Dunăre

Brâncuşi reia mereu aceeaşi sculptură nu pentru a o simplifica, ci pentru a se apropia de "lucrul adevărat" despre care vorbea atât de des. Oamenii veneau la el ca la un "ţăran de la Dunăre" pentru a se hrăni cu frumuseţe. În notele de atelier avea să noteze: "Frumosul înseamnă armonia diferitelor lucruri contrare". Brâncuşi simplifică mereu forma şi se îndepărtează de model pentru a aduce figura la un nucleu încărcat de sens. El renunţă de timpuriu la modelare şi adoptă tehnica cioplirii directe, mergând spre simplificarea şi purificarea formelor. "Brâncuşi are în dibăcia sa mentală şi emoţională un simţ ascuţit al misticismului, iar această tendinţă mistică, combinată cu un spirit capabil să dezvolte o idee şi o abilitate tehnică cu adevărat extraordinară care poate să o "vizualizeze", îl caracterizează foarte bine", afirma Bulliet.

Dimitrie Paşcotă nota că opera lui Brâncuşi este religioasă "deoarece este rezultatul unui spirit de sacrificiu şi de abnegaţie şi, mai ales, pentru că se îndreaptă spre eternitatea care este mai presus de noi şi care este în noi". Realizând o paralelă între opera sa şi cea din trecut, sculptorul afirma că tradiţia a fost întreruptă în timpul Renaşterii. "Faţă de Giotto am cel mai mare respect; apoi au venit tirani precum Michelangelo, care a pictat fără sentimente religioase şi chiar fără respect faţă de viaţă. Am văzut Capela Sixtină. Parcă-i o măcelărie. Ceea ce trebuie este fluiditatea, forţa şi venerarea liniei".

"A asimilat toată istoria sculpturii"

Despre marele sculptor de origine română, Eugen Ionesco avea să noteze: "Opera sa, elementară şi subtilă în acelaşi timp, este expresia unei gândiri artistice (şi prin aceasta filosofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta sa este expresia unei viziuni creatoare, foarte intelectualizate. (…) A asimilat toată istoria sculpturii, a dominat-o, a depăşit-o, a respins-o, a regăsit-o, a purificat-o, a reinventat-o. A degajat din ea esenţa."