Cuvânt din amvon: Hristologia şi mistica siriană în contextul terminologiei semitice

Relaţia dintre Mântuitorul Hristos şi om în teologia creştinismului sirian din primele veacuri este marcată îndeosebi de simbolismul dezvoltat în operele lui Afraate, Sfântul Efrem sau în Liber Graduum (Cartea paşilor). Este perioada în care gândirea şi modul de abordare al Părinţilor sirieni se situează departe de orice influenţă elenizatoare, încadrându-se într-o tradiţie semitică cu totul autentică, plină de înţelesuri şi idei hristologico-mistice. Modalitatea de exprimare a fost una cu totul specială, marşând, pentru prima dată, pe mesajul plin de simboluri al poeziei, ca "vehicul prim pentru teologie". Pionierul acestei abordări a fost Sfântul Efrem Sirul, stilul său fiind definit de "o formă literară prin care, în mod firesc, nu se limitează adevărul de credinţă în formule sau definiţii dogmatice, ci se oferă, în esenţă, o viziune teologică dinamică, îndemnând continuu cititorul să pătrundă cu mintea dincolo de forma exterioară a cuvintelor spre adevăratul lor înţeles" (S. Brock, "Luminous Eye", p. 160). Acest prim veşmânt al teologiei de factură hristologică şi mistică a avut la bază, în Biserica siriană de răsărit, o terminologie complexă, pe alocuri diferită de lexicologia grecească îmbisericită în primele sinoade ecumenice.

Motivul pentru care Părinţii sirieni uzitează în hristologia lor de aceste simbolisme este legat în mare parte de capacitatea de a pătrunde dincolo de explicaţiile pe care le pot oferi logica şi dialectica (Joseph Francis Bernard Lonergan, "Method in Theology", New York, 1972, pp. 64-69). Acest mod de interpretare izvorăşte din autenticul teologiei siriene, caracteristic Bisericii Apostolice de Răsărit (R. Murray, "Symbols of Church and Kingdom", p. 2.). Atunci când este vorba despre dumnezeirea Mântuitorului Hristos ca Fiu născut din veşnicie din Tatăl, despre îmbrăcarea noastră în El prin Întrupare (lbeš pagr), Răstignire, coborârea la iad, şederea de-a dreapta Tatălui, într-un cuvânt, despre capacitarea acestor dimensiuni hristologice prin "ochiul luminos al credinţei", terminologia Părinţilor sirieni debordează într-o adevărată lume a simbolurilor. Prezentate de multe ori sub forma unor "metafore codificate" (Christopher Buck, "Paradise and Paradigm. Key Symbols in Persian Christianity and the Bahâ Faith", Albany, NY, 1999, p. 13), ideile hristologice şi mistice devin "multivalente".

Analizând începutul acestei evoluţii terminologice, vom observa că Părinţii sirieni se folosesc de mai multe verbe pentru a exprima momentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Această realitate hristologică îmbracă, pe de o parte, o dimensiune dinamică, legată de iniţiativa venirii Logosului în lume şi una pasivă, atunci când abordarea are în prim-plan acceptul liber şi necondiţionat al mântuirii omului. Astfel, o parte din termenii folosiţi de Părinţii sirieni Îl prezintă pe Mântuitorul Hristos ca fiind "Cel care a venit", "a intrat şi s-a sălăşluit în sânurile părinteşti". Totodată, El este Mântuitorul, "Cel ce S-a născut din Fecioara Maria, noua Evă" (P. Tanios Bou Mansur, "Le pensée simbolique de Saint Ephrem le Syrian", Kaslic-Liban, 1988, p. 225).