Cuvântul monahului: Din stirpea vechilor monahi: Preacuviosul Paisie Doroftei

În obştea Mănăstirii Neamţ -marea lavră şi centrul de greutate al spiritualităţii Moldovei - s-au nevoit generaţii după generaţii de monahi, cu o viaţă trăită în lumina Duhului Sfânt. Unul dintre aceşti mari părinţi a fost preacuviosul monah Paisie Doroftei care, după o viaţă de 88 de ani, din care 60 de ani de vieţuire monastică, a fost chemat la Dumnezeu în zorii zilei de 9 februarie, glasul de clavicord al clopotelor mănăstirii anunţând plecarea dintre noi a părintelui. Este considerat ultimul monah contemporan cu generaţii întregi de alţi monahi pe care îi cinstim astăzi, pe unii chiar ca sfinţis.

A avut o copilărie zbuciumată, cu multe lipsuri, petrecută în timpuri grele de război, de foamete, de criză materială, dar educaţia nobilă primită de la părinţi a făcut ca tânărul să-şi desăvârşească studiile primare în satul natal, după care este înrolat în Armata română, pe atunci aflată sub arme în cel de-al Doilea Război Mondial. Din fragedă vârstă a cunoscut sărăcia, războiul şi greutăţile lumii. Din fire meditativ, cu emoţie şi credinţă puternică, după război, a avut o dorinţă arzătoare de a-şi îndrepta paşii spre cea mai mare mănăstire moldavă unde, din anul 1938, şi-a petrecut întreaga viaţă în sânul obştii.

Pe toată perioada petrecută, neîntrerupt, în mănăstire, a dat dovadă de o desăvârşită ascultare şi smerenie, experienţa sa duhovnicească acumulată timp de peste 60 de ani fiind extrem de apreciată. Era blând, senin la faţă, plăcut tuturor celor din jur, cu un chip ce iradia o odihnă liniştitoare.

Ascultările lui în mănăstire au fost legate de cele de obşte, fiind foarte priceput la probleme de gospodărie, întreprinzător în tot ceea ce făcea. Cunoştea arta grădinăritului, care era şi este o preocupare des întâlnită la monahi, aşa cum citim adesea în Vieţile sfinţilor. Arta bucătăriei o ştia poate cel mai bine, făcând mulţi ani ascultare la bucătăria şi trapeza mănăstirii în primii ani de vieţuire. Ştia să împletească acele coşuri din nuiele, tot o ascultare specifică părinţilor din îndepărtate vremuri. A ştiut poate cel mai bine să îmbine viaţa activă cu viaţa contemplativă, fiind nelipsit de la privegheri, de la celelalte slujbe şi de la Sfintele Liturghii, fiind un foarte bun cunoscător al pravilei, un exemplu pentru monahii din jurul său. Deşi o fire comunicativă, vorbele lui erau puţine, simple, dar pline de înţelepciune.