Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri De ce n-a ţipat Petru la ceilalţi apostoli

De ce n-a ţipat Petru la ceilalţi apostoli

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 08 Oct, 2010

Mi-a fost dat de multe ori să aud întrebarea: noi, creştinii ortodocşi, ce avem de făcut astăzi, în aceste vremuri în care ne este pusă la încercare vigilenţa, în care ne străduim să ţinem nesmintit calea cea dreaptă către Împărăţie? Răspunsurile la o astfel de frământare se situează între două extreme, de la a considera că nu trebuie să ne îngrijorăm deloc de mersul lucrurilor în lume şi până la a decreta iminenta împlinire a profeţiilor din Apocalipsă. Cam între aceste două poziţii se înscriu, cu nuanţele de rigoare, mai aproape de o extremă sau de cealaltă, şi alte opinii exprimate de clerici sau de mireni.

Singurul reper... sigur în toată această dezbatere (dincolo de invocatele opinii ale unor duhovnici mai mult sau mai puţin cunoscuţi) nu poate fi decât Hristos şi Evanghelia Sa. Evanghelie în care ne este relatat un episod din viaţa pământească a Domnului numit al "umblării pe mare". În biserici îl puteţi auzi lecturat la duminica a noua după Rusalii (a se vede Matei 14, 22-33). La a patra strajă din noapte, adică undeva pe la orele trei ale dimineţii, în mijlocul unei furtuni cumplite care făcea imposibilă înaintarea corăbioarei în care se aflau ucenicii Săi, Domnul le apare mergând pe apă. Ceilalţi par a nu crede (şi nu puteau să se bucure) că a venit la dânşii Domnul în carne şi oase, însă Petru, năvalnic şi nerăbdător cum îi era felul, cere binecuvântare pentru a merge pe apă la Iisus. Numai că, în timp ce mergea pe apă cu ochii ţintă la Mântuitorul, la un moment dat, văzând vânturile şi valurile din jur, "s-a temut" şi a început să se scufunde. Cu alte cuvinte îşi mută privirea la furtună şi pierde nu doar contactul vizual cu Cel care este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6), ci pierde însăşi legătura directă cu Fiul lui Dumnezeu, cu puterea Celui care îl ţinea la suprafaţă.

Astăzi se întâmplă acelaşi lucru cu cei care, chiar şi din râvnă sau din dragoste prea mare pentru Hristos, ies din corabia Bisericii voind să se desprindă de cele ale lumii şi să ajungă mai repede lângă Domnul. Cât impetuozitatea acestui gest se face cu binecuvântare şi cât privirea este duhovniceşte îndreptată spre Mântuitorul, e posibilă minunea lunecării harice pe marea învolburată a smintelilor lumeşti. Dacă însă, la un moment dat, ne speriem de puterea demonică a unor vânturi care ne biciuiesc faţa şi ameninţă să ne cuprindă pământeasca noastră existenţă, dezlipindu-ne astfel privirea şi inima de Hristos, atunci începem să ne scufundăm.

Şi încă nici aceasta nu ar fi de o gravitate insurmontabilă. Că şi Petru, văzând că se scufundă, şi-a întors din nou privirea la Hristos, strigând din tot sufletul: "Doamne, scapă-mă!". Problema intervine atunci când nu realizezi că spaimele tale sunt cele care te scufundă şi că soluţia e atât de simplă: reîntoarcerea la Hristos, punerea Lui în centrul vieţii noastre clipă de clipă. Astfel de oameni încep să se agite cu toată fiinţa lor, dând cu putere din mâini şi din picioare pentru a nu se îneca. Perorează împotriva tuturor pericolelor (reale sau nu) care ameninţă corabia Bisericii, convinşi fiind că singura soluţie este să purcedem la lupta cu toate drăcoveniile din lume. În loc să se transforme în rugăciune sfâşietoare către Domnul, strigătele lor se distorsionează în ţipete inflamate, acuzatoare către furtunile din lume şi către cei care nu fac la fel ca ei. E ca şi cum Petru, în loc să strige cu umilinţă pe Iisus, ar fi început să ţipe la ceilalţi apostoli şi ucenici să vină în apă alături de el şi să lupte cu furtuna.

Iar dacă ai înţelepciunea de a rămâne în corabia Bisericii, în loc să cobori în apele tulburi ale acestei lumi, cei care, din neatenţie, s-au trezit în mijlocul mării, te etichetează imediat drept un trădător, un laş, un apostat, un lipsit de har etc. Mai mult, ajung să creadă că ei sunt, în realitate în corabie, iar cei din corabie sunt doar nişte bieţi rătăciţi. Şi lansează ocări şi afurisenii, ignorând mâna pe care Biserica le-o tot întinde, ca o mamă răbdătoare şi cu o dragoste care "toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (1 Corinteni 13, 7). Pentru că, nu-i aşa, doar "dragostea nu cade niciodată" (1 Corinteni 13, 8), nici măcar în marea agitată de ură şi de dezbinare a acestei lumi.