„Este necesar, mai mult ca oricând, să ne păstrăm pacea sufletului“

Pacea întemeiată pe adevăr, dreptate şi dragoste este cel mai mare bun social. Pacea între oameni şi naţiuni izvorăşte, după învăţătura creştină, din pacea omului cu Dumnezeu şi cu sine însuşi. De pace se bucură cei ce săvârşesc binele. Un interviu cu stareţul Mănăstirii Bogdana din judeţul Suceava, arhimandritul Iustin Dragomir, despre „făcătorii de pace“, fericiţi de Mântuitorul Hristos în Predica de pe munte.

Preacuvioase părinte stareţ, în ce context ni s-a dat a­ceas­tă Fericire?

Se poate vorbi despre un con­text istoric şi de unul du­hovnicesc. Sfântul Evanghelist Matei, în capitolul 4, ne spune că Mântuitorul Hristos, după ce a fost botezat de Sfântul Ioan, s-a retras în pustie, unde a postit patruzeci de zile. După această perioadă, a fost ispitit de diavol, apoi a început să propovăduiască, şi primele cuvinte de învăţătură, rostite în Capernaum, au fost: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17). Evan­ghelia ne relatează, în continu­are, că „a străbătut Iisus toa­tă Ga­lileea“, unde învăţa şi propo­văduia Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi tămăduia toată boala şi toată neputinţa în popor. Ducându-se vestea de­spre El, mulţime multă de po­por din Galileea, din Ieru­sa­lim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan îl urma, şi oamenii erau uimiţi de învăţătura Sa. Mân­tu­itorul Hristos, însoţit de pri­mii săi ucenici şi urmat de mul­ţime, Se suie în munte, unde în­cepe să propovăduiască E­van­ghe­lia Sa. În acest context isto­ric au fost rostite cele nouă Fe­ri­ciri, cu care îşi începe Mân­tui­to­rul Hristos Predica de pe munte.

Din punct de vedere duhov­nicesc, există o relaţie între Decalog, ca sinteză a legii mo­rale a Vechiului Testament, şi Fericiri, ca sinteză a legii mo­rale a Noului Testament.

Cine sunt făcătorii de pace?

Pentru a răspunde la a­ceas­tă întrebare trebuie să definim, mai întâi, după învăţătura Sfin­tei Scripturi şi a Sfinţilor Pă­rinţi, care este sensul duhov­nicesc al cuvântului pace. Pa­cea este rezultatul unei întreite lucrări, care se face prin voinţa noastră liberă, prin faptele noastre bune şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, având ca temelie iubirea creştină. Mântuitorul Hristos ne spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumne­zeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău... Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind Legea şi Proorocii“ (Matei 22, 36-40).

Te poţi numi făcător de pace dacă iubeşti pe aproapele tău, şi aceasta nu mai puţin decât pe tine însuţi, şi dacă te arăţi cu dragoste chiar faţă de vrăj­maşi. Făcător de pace te nu­meşti dacă împlineşti porunca Mântuitorului Hristos: „... care între voi va  vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă“ (Matei 20, 26-27). Eşti făcător de pace dacă ai dispoziţia şi deprinderea de a sluji pe ceilalţi cu bucurie, cu smerenie, cu sinceritate şi cu devotament, fără a pretinde ceva în schimb.

Despre ce pace vorbeşte Fe­ricirea?

Există un text în Evanghelia de la Matei, care ne poate surprinde şi chiar poate crea confuzie în mintea noastră, în care Mântuitorul Hristos afirmă: „Nu socotiţi că am venit să a­duc pace pe pământ; n-am ve­nit să aduc pace, ci sabie“ (Ma­tei 10, 34). Evident că Mân­tuitorul Hristos face aici o distincţie clară între pacea pe care noi încercăm să o instituim în societate, în familie, uneori prin metode agresive, şi pacea ca semn al prezenţei Mântui­torului Hristos în sufletele noas­tre. Despre această pace se vorbeşte în această Fericire.

Făgăduinţa pentru această categorie de oameni este una deosebită: filiaţia. Nu avem deja acest privilegiu, toţi oamenii, de fii ai lui Dumne­zeu?

Prin Taina Sfântului Botez, prin scufundarea omului în apă, în numele Sfintei Treimi, se produce moartea omului vechi şi renaşterea lui la viaţa a­devă­rată. Odată cu aceasta, o­mul se spală de păcatul stră­mo­şesc şi de toate păcatele săvârşite mai înainte şi se imprimă chipul lui Hristos în el. După botez, preotul citeşte o rugăciune prin care cere lui Dumnezeu să i se dăruiască celui nou luminat prin apă şi prin duh şi pecetea darului Sfântului Duh.

Prin Sfântul Mir, cu care se unge cel botezat, se pun în lucrare puterile date omului prin botez şi este începutul unei împreună-lucrări, a noastră cu harul Sfântului Duh. După ungerea cu Sfântul Mir, cel bote­zat este împărtăşit şi, astfel, ne unim cu Hristos în chip tainic. În Euharistie, Hristos Se aduce jertfă Tatălui ca om şi ne deschide şi nouă calea spre Tatăl, făcându-ne astfel şi pe noi fii ai lui Dumnezeu Tatăl.

Deci, prin Taina Sfântului Botez, toţi avem acest privilegiu de a deveni fii ai lui Dumnezeu, şi depinde de noi păstrarea acestei calităţi.

„Astăzi putem împlini această Fericire dacă vom fi cu frică de Dumnezeu“

Cum putem împlini astăzi această Fericire?

Acum, în aceste vremuri, des­tul de tulburi, în condiţii de stres, agitaţie, stare de nervo­zitate, agresivitate şi violenţă, împrejurări în care niciunul dintre noi nu mai are loc, timp, îngădu­inţă, bunăvoinţă şi înţe­le­gere fa­ţă de aproapele nostru, este ne­ce­sar, mai mult ca ori­când, să ne putem păstra pacea sufletului şi implicit să fim făcători de pace cu semenii noştri.

Profeţii Vechiului Testa­ment au descris împărăţia mesianică a lui Hristos ca pe o împărăţie a păcii şi a dreptăţii, iar îngerii au cântat în noaptea Naşterii Dom­nului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, în­tre oameni bunăvoire“ (Luca 2, 14).

Astăzi putem împlini această Fericire numai dacă vom fi cu frică de Dumnezeu, oameni cre­dincioşi, eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni. Iubirea este o taină pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul o­mului, care are la baza ei jertfa, pentru că nu e­xistă jertfă fără iubire şi iubire fără jertfă.

Care este învăţătura care se desprinde din Fericirea a şaptea?

În primul rând, vedem că Fe­ricirile nu sunt date de Mân­tuitorul Hristos sub forma unor porunci sau a unui cod sistematic de morală, ci sub forma unor îndemnuri, care respectă în mod deplin libertatea şi responsabilitatea noastră, a fiecăruia. Deci avem libertatea de a fi sau a nu fi făcători de pace.

Apoi, în fiecare dintre cele nouă Fericiri găsim mai întâi învăţătura sau îndemnul, iar apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii. Şi care este răsplă­tirea făcătorilor de pace? Aceea de a deveni fii ai lui Dumnezeu!

Având pace în sufletele noas­tre, vom putea transmite pace şi celor din jurul nostru, şi împlinind poruncile evanghelice, ne vom putea considera fii ai lui Dumnezeu.

Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii la împli­nirea acestei Fericiri?

Sfântul Grigorie de Nyssa se întreabă mai întâi ce este pacea şi apoi arată cum poate cineva să facă pace: pacea nu poate fi dată altora, dacă nu este avută mai întâi de noi înşine în suflet, iar pacea are ca potrivnice ura, mânia, pizma, pomenirea rău­lui, făţărnicia, războiul. Făcă­torul de pace mai întâi luptă cu sine, ducând războiul între trup şi duh, până când ajunge la simplitate, adică partea văzută să fie aceeaşi cu cea ascunsă, şi cea ascunsă cu cea arătată, rezul­tând fericirea. De-abia după aceea, omul poate să unească pe cei despărţiţi şi să împace pe cei învrăjbiţi, după ce şi-a scos mânia şi ura din suflet.

Sfântul Vasile cel Mare spune: „Nici eu nu aş putea crede că fără dragoste reciprocă şi fără ca să fac tot ce-i cu putinţă pentru a trăi în pace cu toţi m-aş putea socoti slujitor vrednic al lui Iisus Hristos“.

Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă importanţa de a uni ce este dezbinat şi de a-i împăca pe cei ce sunt duşmani.

Atât Sfântul Ioan Gură de Aur, cât şi Sfântul Grigorie de Nyssa consideră Fericirile trep­te spre împărăţia lui Dumne­zeu, etape spirituale la care o­mul poate ajunge printr-un efort de voinţă şi ajutat de harul lui Dumnezeu.