Statornicită pe de o parte în tradiţia semitică, cu vechile rădăcini iudaice, preponderent întâlnite în formele de imnografie, poezie şi predică, literatura primilor Părinţi sirieni din arealul de dominaţie persană a rămas normativă pentru perioada primelor patru secole creştine. Într-o luptă continuă cu dualismul zoroastrianist al Imperiului persan şi suferind în focul persecuţiilor, de multe ori lămurite în sângele martirilor, Biserica Siriană de Răsărit a progresat în mod paradoxal, devenind cu timpul mult mai organizată şi centralizată. Mai mult decât atât, în pofida opresiunii politice persane, creştinismul semitic sirian a dat naştere unui misionarism activ, întărit de o trăire ascetico-mistică autentică, alimentată de primele scrieri ale literaturii siriene din primele patru veacuri.
Momentul-cheie în formarea terminologiei hristologice a Bisericii Siriene de limbă semitică l-a constituit Sinodul din Seleucia, prezidat de Isaac Sirul, convocat în 410. A fost primul sinod oficial al creştinismului sirian de răsărit şi totodată restabilirea contactului cu Biserica Siriană soră din graniţele Imperiului roman. Din punct de vedere hristologic, două au fost elementele-cheie ale acestei adunări sinodale: recunoaşterea oficială a hotărârilor doctrinare stabilite în cadrul Sinodului de la Efes (325) (comunicate de delegatul Bisericii de Vest, episcopul Marutha de Maipherqat) şi formularea unei terminologii în concordanţă cu doctrina Bisericii. Cântărind foarte bine înţelesurile exprimate şi nepărăsind ethosul semitic, Părinţii sinodali au hotărât: pentru natură -
kyana, pentru esenţă - usia, pentru ipostas -
qnoma şi pentru persoană -
parşopa. (Diac. Ioniţă Apostolache)
.jpg)
