Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Odăjdiile bisericeşti, moştenire milenară a cultului creştin

Odăjdiile bisericeşti, moştenire milenară a cultului creştin

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 29 Dec, 2011

Încă din primele veacuri creştine veşmintele liturgice au constituit o notă de specificitate pentru viaţa Bisericii. Prin forma lor deosebită şi prin calitatea materialelor din care sunt confecţionate, sfintele odăjdii constituie un mijloc de înfrumuseţare a vieţii eclesiale şi în acelaşi timp o anamneză a principalelor evenimente din istoria mântuirii, întipărite în semnificaţia lor spirituală.

Fiecare piesă are rolul ei şi îndeplineşte o reconstituire a acestui monumental puzzle liturgic prin care comunicăm permanent cu Dumnezeu. În cele ce urmează vom vorbi despre importanţa şi semnificaţia sacramentală a principalelor veşminte liturgice care se regăsesc în viaţa Bisericii noastre.

Originea veşmintelor liturgice

Referitor la originea lor, părerile specialiştilor în domeniu sunt împărţite. Astfel că, pe de o parte, liturgiştii răsăriteni consideră că ele au evoluat din veşmintele pe care le purtau arhiereii, preoţii şi leviţii Vechiului Testament la serviciile liturgice de la Cortul Mărturiei şi apoi de la Templu. Astfel, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise: "Ia pe Aaron şi împreună cu el şi pe fiii lui, veşmintele, mirul de miruit... Apoi a îmbrăcat pe Aaron cu hitonul (tunica), l-a încins cu brâul şi l-a îmbrăcat cu meilul (mantia), i-a pus efodul (umărarul) şi l-a încins cu brâul efodului şi i-a strâns cu el efodul, după aceea i-a pus hoşenul (pieptarul), şi în hoşen i-a pus Urim (arătarea) şi Turim (adevărul). Iar pe cap i-a pus chidarul (mitra), iar în partea lui de dinainte i-a pus tăbliţa de aur, diadema sfinţeniei (Levitic 8, 1, 2, 7).

O altă părere, care aparţine de data aceasta liturgiştilor apuseni, susţine că originea veşmintelor este legată de vechea îmbrăcăminte civilă a lumii greco-romane în care s-a dezvoltat creştinismul. După această teorie, clericii creştini participau la cultul Bisericii îmbrăcaţi în vestimentaţia zilnică, abia mai târziu statornicindu-se portul veşmintelor liturgice, în special al celor de culoare albă. În parte, această teorie este susţinută, putându-se observa o oarecare similitudine de formă între veşmintele liturgice actuale şi vestimentaţia primelor veacuri creştine.

O perspectivă scripturistică

În Epistola a II-a către Timotei, Sfântul Apostol Pavel îl roagă pe ucenicul său: "Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele" (II Timotei 4, 13). Totuşi, se pare că este vorba doar despre o piesă din vestimentaţia sa zilnică, şi nu despre un veşmânt liturgic. Astfel, sensul cuvântului felon (gr. o failonio, is; lat. casula, penula; slv. sfita) arată că: "acest veşmânt aminteşte de toga anticilor şi mantaua sau pelerina pe care o purtau Mântuitorul şi Apostoli şi care era în uz general la evrei. Abia din secolul al II-lea putem întâlni în unele documente o atestare oficială a întrebuinţării unor veşminte speciale în cultul liturgic. Amintim în acest sens picturile de pe pereţii catacombelor din Roma care-i reprezintă pe creştinii care participau la rugăciune, având capetele acoperite cu ştergare albe din care ar fi derivat orarul diaconal de mai târziu.

În secolul al IV-lea, dovezile şi argumentele legate de existenţa veşmintelor liturgice se intensifică. Astfel, istoricul Eusebiu de Cezareea se adresează preoţilor din Tyr cu ocazia sfinţirii unei biserici: "Preoţi iubiţi ai lui Dumnezeu, care sunteţi îmbrăcaţi cu sfânta tunică, împodobiţi cu coroana măririi şi acoperiţi cu haina preoţească...", iar Sfântul Grigorie de Nazianz, la hirotonia sa întru episcop, afirmă: "Acum mă ungi Părinte Sfinte, mă îmbraci în hană lungă şi pui pe capul meu cunună". Sfântul Ioan Gură de Aur le cerea credincioşilor săi ca la moarte să fie îmbrăcat în veşminte sacerdotale albe, iar hainele lui de toate zilele să fie împărţite săracilor.

Cromatica veşmintelor cultice şi semnificaţia ei

În perioada de cristalizare a cultului (secolele IV-V), în Biserică veşmintele aveau de regulă culoarea albă pentru a simboliza puritatea spirituală care trebuia să-i caracterizeze pe sacerdoţi, şi totodată marea cinste de care se învredniciseră prin hirotonie. Celelalte culori îşi fac apariţia începând cu secolul al VI-lea, predominante fiind nuanţele de roşu - care simboliza sângele vărsat de Mântuitorul Hristos şi de sfinţii Săi pentru viaţa Bisericii. Cu timpul, mai apar şi veşmintele de culoare neagră pe care clericii le îmbrăcau în perioada posturilor şi la slujbele funebre, subliniind astfel pocăinţa şi întristarea. Au apărut de asemenea şi veşminte de culoare verde sau violet care subliniază speranţa pentru a dobândi mântuirea şi fericirea veşnică.

În actul liturgic, fiecare sacerdot îndeplineşte un rol bine stabilit, de aceea Biserica a rânduit ca fiecărei trepte ierarhice să-i corespundă anumite veşminte, după cum urmează: diaconul îmbracă: stiharul, mânecuţele şi orarul, de asemenea preotul foloseşte în cult: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuţele şi felonul (sfita).

Veşmintele arhiereşti

În cadrul cultului, arhiereul este înveşmântat în şapte veşminte: stiharul, mânecuţele, brâul, epitrahilul, sacosul, omoforul şi mantia. Despre simbolistica numărului lor, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că închipuie, pe de o parte, darurile Duhului Sfânt, iar pe de alta, umanitatea Mântuitorului Hristos.

Sacosul (gr. sacos; lat. sacus, colobium, dalmatica) este un veşmânt în formă de sac, mai scurt decât stiharul şi cu mâneci mai scurte şi largi. Este îmbrăcat de arhierei peste stihar, după ce şi-a pus epitrahilul, brâul şi mânecuţele. Dacă ne referim la originea sacosului arhieresc, putem găsi mai multe similitudini cu veşmintele din legea veche (aşa cum arată cartea Ieşirii 28, 33-34 şi 39, 25-26). Cu toate acestea, originea veşmântului este destul de controversată. De exemplu, Biserica Apuseană caută să explice apariţia sacosului asemănându-l cu vechea dalmatică pe care o foloseau consulii romani în decursul secolului al II-lea. Pe de altă parte, creştinismul răsăritean a socotit că sacosul se înrudeşte cu tunica împăraţilor bizantini, piesă vestimentară pe care aceştia o foloseau doar cu prilejul marilor sărbători. Sfântul Constantin cel Mare a dăruit această tunică patriarhului Macarie al Ierusalimului în semn de aleasă preţuire, ea fiind primită în cultul Bisericii abia în secolul al V-lea.

Sacosul este simbolul căinţei şi al umilinţei, el închipuind cămaşa Mântuitorului Hristos pentru care ostaşii romani au aruncat sorţi. Clopoţeii cu care se închide pe o parte şi pe alta simbolizează cuvântul dumnezeiesc care trebuie să iasă din gura episcopului, iar numărul lor (câte şase pe fiecare parte) îi reprezintă pe Sfinţii Apostoli.

Omoforul (gr. omoforion; lat. humerale, palium) este un fel de eşarfă, o fâşie lungă, care se pune pe umeri împrejurul gâtului, iar cele două capete se lasă pe piept. Închipuie oaia cea pierdută pe care Păstorul cel Bun o aduce pe umeri în staul după ce o găseşte, iar prin aceasta se poate înţelege răscumpărarea neamului omenesc şi încorporarea noastră a tuturor în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

După unele păreri, omoforul se înrudeşte cu efodul din Vechiul Testament, iar după altele, ar fi doar o insignă pe care episcopii Romei ar fi primit-o prin secolul al V-lea de la împăraţii romani pentru a se distinge de clerul preoţesc. În Biserica Apuseană omoforul este cunoscut astăzi sub denumirea de pallium. În răsărit, această piesă a apărut tot sub forma unei distincţii ierarhice, Sfântul Simeon al Tesalonicului afirmând că este "cel mai ales veşmânt".

Mantia (gr. mandion; lat. cappa, pluviale) este un veşmânt lung, fără mâneci, ca o pelerină brodată, de regulă de culoare purpurie. Referitor la originea ei, există mai multe supoziţii. Astfel, unii cred că ar proveni din vechea mantie militară persană, devenită veşmânt de ceremonie pentru împăraţii bizantini şi acordată ca semn de preţuire arhiereilor de Constantinopol. Alţii cred că originea ei se trage din haina pe care o îmbrăcau filosofii atunci când ieşeau să vorbească în adunare. Cea mai aproape de adevăr este însă părerea care arată că mantia arhierească îşi are originea în mantia monahală, deoarece episcopii erau şi sunt recrutaţi din rândurile monahilor. Ea simbolizează: "puterea şi plenitudinea chemării arhiereului".

Pe lângă aceste veşminte, din vestimentaţia arhierească mai fac parte: mitra, epigonatul sau bederniţa, engolpionul, crucea pectorală, cârja, dichero-tricherele şi vulturul (potnoja).