Păcatul te face să rătăceşti drumul către cer

Păcatul apare ca fiind unul singur, însă Biblia îl defineşte în diverse feluri având în vedere mai ales proliferarea efectelor acestuia în lume.

În ebraica biblică păcatul a fost desemnat prin substantivul ha chatta de la verbul chatta cu sensul de a se abate de la ţintă, a greşi ţinta la slobozirea din arc a unei săgeţi ori la aruncarea suliţei într-o ţintă fixă ori mobilă (Judecători 20, 16). Când termenul de mai sus se foloseşte pentru a se referi la păcat indică faptul că omul a desconsiderat semnul pus de Dumnezeu în viaţa lui. Este întâlnit în Biblie de peste 600 de ori cu sensul de "a rata binele", "a trece pe lângă bine" sau "a devia de la un obiectiv propus", adică a comite în mod intenţionat o eroare (Geneză 20, 9).

A rata binele

Cartea Pilde aseamănă păcatul cu cel care rătăceşte de la drumul cel drept (cap. 19, 2) sau cu cel care cade de la înţelepciune (cap. 8, 36). Profetul Ieremia identifică păcatul cu neascultarea de Dumnezeu ce echivalează cu o gravă boală a sufletului ce necesită grabnică vindecare. De aceea îi şi invită pe confraţii săi de credinţă şi neam la o convertire urgentă deoarece îi vede că suferă din pricina păcatului; Întoarceţi-vă copii răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca neascultarea voastră (cap. 3, 22). Preluat din ebraică, prin traducerea Septuagintei, cărţile Noului Testament l-au redat prin termenul hamartano şi este înţeles tot ca o abatere de la ţintă. În greaca scriitorilor clasici elini, cuvântul de mai sus mai poate exprima şi ideea de faliment, nelipsindu-i desigur multe alte semnificaţii. Eschil, spre exemplu, îl foloseşte cu sensul de abatere de la scop, deviere de la drumul cel drept, rătăcire. În sens figurat îl utilizează cu sensul de a se înşela, a avea o opinie falsă sau a se îndepărta de la adevăr. Din perspectivă religios-morală, cuvântul hamartia ar însemna tot ceea ce face ori gândeşte omul contrar voii divine. Un alt termen folosit de ebraica biblică este avon ce corespunde grecescului adikia şi are sensul de "nedreptate", dar o nedreptate gravă, de neiertat (Facerea 44, 16). De menţionat că păcatul este legat exclusiv de creaturile raţionale şi ca urmare doar acestea pot conştientiza cu durere că prin păcat omul se înstrăinează spiritual de Dumnezeu. Când omul păcătuieşte grav şi nu se îndreaptă prin pocăinţă şi prin repararea greşelii comise el se pierde pentru Dumnezeu şi în aceeaşi măsură şi pentru el însuşi întrucât păcatul te face să rătăceşti şi să pierzi iremediabil drumul către cer (cf. F. Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu - meditaţi pentru fiecare zi a anului, traducere Cristian Tamaş, Editura Ars Longa, 1998, vol 2, p. 108).

Monitorizarea păcatelor

În cărţile istorice ale Bibliei, păcatul este definit adesea ca o veritabilă injurie la adresa sfinţeniei divine ori chiar ca o violare grosolană a ordinii cosmice cu consecinţe nefaste asupra întregii comunităţi întrucât după scriitorii sacri oamenii sunt solidari de destin. În literatura profetică păcatul este conceput uneori şi ca un fel de revoltă, neascultare, lipsă de loialitate sau apostasie. Teologul Paul Florensky defineşte păcatul ca pe un dezacord, o dezintegrare sau chiar o ruină a vieţii spirituale. El consideră că prin păcat sufletul suferă un fel de dezbinare cu sine însuşi, îşi pierde conştiinţa de natură creată, se rătăceşte în haosul propriilor stări... sufletul se îneacă în fluviul mental al propriilor pasiuni (Paul Florensky, La Colonne et le fondement de la verité. Essai dâune theodicée orthodoxe en douze lettres, traduit de russe par Constantin Andronikof, Editions lâAge dâHomme, Lausanne, Suisse, 1975, p. 119). Suntem avertizaţi de Biblie că păcatul se monitorizează de către Cineva chiar dacă noi suntem sau nu conştienţi de gravitatea lui şi de dezordinea pe care o poate provoca.

Păcatele conduc la o moarte prematură

În concepţia psalmistului, păcatul se identifică uneori cu răul însuşi (Ps. 1, 1-5) care pune stăpânire pe cel păcătos şi acesta nu mai poate avea linişte fiindcă: Nu mai este pace, zice Domnul, pentru cei care săvârşesc fărădelegea (Isaia 48, 22) şi atrage după sine condamnarea la o moarte prematură a săvârşitorului, în contrast cu cel drept (Ps. 1, 6) care este asigurat de prosperitate şi binecuvântare. Prin păcat omul îşi pierde iremediabil pacea interioară concretizată prin neliniştea conştiinţei, încât păcătosul intră într-un fel de conflict cu sine însuşi. Despre disconfortul interior al păcătosului scrie următoarele autorul cărţii Iov: Nelegiuitul se chinuieşte în toate zilele vieţii sale şi de-a lungul anilor hărăzit celui tiran. Glasuri îngrozitoare fac larmă în urechile lui; în mijlocul păcii i se pare că un ucigaş se năpusteşte asupra lui. El nu mai nădăjduieşte să mai iasă din întuneric şi îşi simte capul mereu sub sabie. Se şi vede aruncat de mâncare vulturilor, fiindcă ştie că prăpădul lui este fără întârziere. Ziua întunericul îl înspăimântă. Zbuciumul şi tulburarea îl strâng la mijloc fiindcă a îndrăznit să-şi îndrepte mâna împotriva lui Dumnezeu şi să facă pe viteazul faţă de Cel Atotputernic (Iov 15, 20-25).

Zidul între noi şi Dumnezeu şi surparea lui prin pocăinţă

Cărţile de conţinut sapienţial: Proverbe, Iov, Eclesiast şi parţial Psalmii fac o demarcaţie categorică între cel rău (adică cel păcătos) şi cel drept. Inspirat de profetul Isaia, Sfântul Simeon Noul Teolog compară păcatele noastre cu un zid între noi şi Dumnezeu, ca un zid pe care nu-l putem surpa sau sări decât prin pocăinţă, iar din cauza păcatului nu-L vom putea cunoaşte vreodată pe Dumnezeu şi de fapt nici pe noi înşine (Discursuri Teologice şi Etice, Scrieri I, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 7). Păcătos apare aşadar tot omul care săvârşeşte ori gândeşte răul împotriva lui Dumnezeu, dar în primul rând împotriva aproapelui său, iar dreptatea divină apare ca o consecventă încercare de a-l elibera din păcat, avertizându-l adesea prin certări în efemera-i viaţă din această lume: Sufletul care păcătuieşte, acela va muri (Iezechiel 18, 20). O culme a răului şi a păcatului este ajungerea în faza critică de a nu mai face vreo diferenţă între ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Ajuns în acest nedorit stadiu de permanentizare a păcatului, omul săvârşeşte răul ca un automat, devine ca un fel de robot programat de diavol, încât cu timpul păcatul se transformă într- o obişnuinţă atât de stabilă că nici nu mai este nevoie de tentaţia demonică. Pe păcătoşii ajunşi în această stare îi are în vedere profetul când zice: Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău, care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină, care socotesc amarul dulce şi dulcele amar (Isaia 5, 20).