Propovăduirea Evangheliei aparține identității Bisericii

Cel dintâi dintre documentele discutate și aprobate în cadrul Sfântului și Marelui Sinod din Creta a fost cel legat de misiunea Bisericii Ortodoxe, urmat de cel care a avut în prim plan familia, de cel dedicat educației și problemelor pe care le ridică lumea contemporană. Toate au suscitat discuții și amendamente până la stabilirea formei finale. Apostolatul săvârșit în respect față de identitatea culturală a fiecărei persoane, familia văzută ca unitate indestructibilă între soți, bărbat și femeie, precum și educația, preocupare pastorală centrală a Bisericii, reprezintă grija permanentă a Bisericii Ortodoxe conform Sinodului din Creta.

II. Misiunea Bisericii în lume

6. Apostolatul și propovăduirea Evangheliei - sau acțiunea misionară - aparțin nucleului identității Bisericii: este păstrarea și conformarea la porunca Mântuitorului: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile” (Mt. 28, 19). Acesta este „suflul de viață” pe care Biserica îl insuflă societății umane și care dă un caracter bisericesc lumii prin înființarea de noi Biserici locale. În acest sens, credincioșii ortodocși sunt și trebuie să fie apostoli ai lui Hristos în lume. Acest apostolat nu trebuie să se desfășoare de o manieră agresivă, ci liber, în dragostea și respectul față de identitatea culturală a persoanelor particulare și a popoarelor. Toate Bisericile Ortodoxe trebuie să participe la acest efort, cu respectul cuvenit disciplinei canonice.

Participarea la Dumnezeiasca Euharistie este o sursă de zel apostolic pentru evanghelizarea lumii. Participând la Dumnezeiasca Euharistie și rugându‑ne în sfânta adunare pentru întreaga lume, noi suntem chemați să prelungim „liturghia după Dumnezeiasca Liturghie”; să mărturisim adevărul credinței noastre în fața lui Dumnezeu și a oamenilor; să împărtășim darurile lui Dumnezeu cu omenirea întreagă; toate acestea ca supunere față de porunca Domnului înainte de Înălțarea Sa: „Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (FA 1, 8). Cuvintele rostite înainte de Dumnezeiasca Împărtășanie - „Se sfărâmă și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se sfărâmă și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se sfârșește, ci pe cei ce se împăr­tășesc îi sfințește”, sugerează că Hristos ca „Miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29) și ca „pâinea vieții” (Ioan 6, 48) ne este oferit ca dragoste veșnică, unindu‑ne cu Dumnezeu și unii cu alții. Aceasta ne învață să împărtășim darurile lui Dumnezeu și să ne dăruim pe noi înșine tuturor după modelul lui Hristos.

Viața creștinilor este o mărturie temeinică a reînnoirii tuturor în Hristos: „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s‑au făcut noi” (II Cor. 5, 17). Acesta este un apel adresat umanității de a participa personal, în deplină libertate, la viața spirituală, la Harul Domnului nostru Iisus Hristos și la dragostea lui Dumnezeu Tatăl, pentru a trăi comuniunea Duhului Sfânt în Biserică: „Dorind taina mântuirii de bunăvoie și nu prin forță” (Maxim Mărturisitorul PG 90, 880). Reevanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societă­țile contemporane secularizate, ca și evanghelizarea celor care nu L‑au cunoscut încă pe Hristos, este o sarcină neîntreruptă pentru Biserică.

III. Familia - imaginea dragostei lui Hristos pentru Biserica Sa

7. Biserica Ortodoxă consideră unirea indestructibilă dintre un bărbat și o femeie în dragoste ca „o mare taină… în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32) și ea se interesează de familia care rezultă. Aceasta este singura ga­ranție pentru nașterea și educa­ția copiilor, potrivit planului iconomiei divine, ca o „mică Biserică” (Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariu la Epistola către Efeseni, 20, PG 62, 143), acordându-i acesteia suportul pastoral necesar.

Criza contemporană a căsătoriei și a familiei este o consecin­ță a crizei libertății reduse la realizarea sinelui prin urmărirea fericirii, asimilată cu o trufie, o autosuficiență și o autonomie individuală, care antrenează pierderea caracterului sacramental al bărbatului și al femeii și care uită caracterul de jertfă al dragostei. Societatea secularizată a zilelor noastre abordează căsătoria pe criterii pur sociologice și pragmatice, considerând‑o ca simplă formă de relație, printre altele, revendicând un drept egal și beneficiind de o garanție instituțională.

Căsătoria este un atelier de viață în dragoste nutrită de Biserică și un dar incomparabil al Harului lui Dumnezeu. „Mâna puternică” a lui Dumnezeu „unificator”, „prezentă în mod nevăzut, unește pe soți” cu Hristos și pe unul cu altul. Coroanele peste capetele soților în timpul săvârși­rii tainei se referă la jertfa și la devotamentul soților față de Dumnezeu și al lor întreolaltă. Ele sugerează de asemenea viața Împărăției lui Dumnezeu, descoperind referința eshatologică a tainei dragostei.

8. Sfântul și Marele Sinod se adresează cu dragoste și blân­dețe mai ales copiilor și tuturor tinerilor. Printre multele definiții contradictorii ale copilăriei, Prea­sfânta noastră Biserică subliniază cuvintele Domnului nostru, „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mt. 18, 3) și „Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Lc. 18, 17), tot așa zice Mântuitorul nostru despre cei care „opresc” (Lc. 18, 16) copiii să vină la Sine și de cei care îi vor „sminti” (Mt. 18, 6).

Biserica nu oferă tineretului doar un „ajutor”, ci „adevărul” vieții noi divino‑umane în Hristos. Tineretul ortodox trebuie să fie conștient că el este purtătorul unei tradiții a Bisericii Ortodoxe multiseculare, binecuvântat și în același timp continuatorul acestei tradiții pe care trebuie să o păstreze cu curaj și să o cultive cu forța valorilor veșnice ale Ortodoxiei, pentru a depune mărturie creștină vie. Din acest tineret vor ieși viitorii slujitori ai Bisericii lui Hristos. Astfel, tinerii nu sunt numai „viitorul” Bisericii, ci și expresia activă a vieții ei în slujba omului și a lui Dumnezeu în prezent.

IV. Educația în Hristos

9. În zilele noastre, domeniul formației și al educației este zdruncinat de controverse intense referitoare nu numai la conți­nutul și la scopurile educației, ci și la noua percepție a copilăriei, a rolului educatorului și al elevului, ca și cel al școlii moderne. Dat fiind că educația se referă nu numai la ceea ce este omul, ci și la ceea ce trebuie să fie, ca și la măsura responsabilității lui, este evident că imaginea pe care ne‑o facem despre om și despre sensul existenței sale determină de asemenea punctul nostru de vedere cu privire la educația lui. Sistemul educativ dominant de astăzi, individualist, secularizat și preocupat doar de căutarea fericirii, care tulbură noua genera­ție, preocupă de asemenea și Biserica Ortodoxă.

Educația ocupă centrul preocupării pastorale a Bisericii nu numai în vederea culturii intelectuale, ci și a edificării și a dezvoltării ființei umane în ansamblul ei ca entitate psihosomatică și spirituală, potrivit tripticului: Dumnezeu, omul, lumea. În discursul ei catehetic, Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste poporul lui Dumnezeu, în special tineretul, să participe conștient și activ la viața Bisericii, cultivând „aspirația perfectă” la viața în Hristos. Astfel, pleroma creștină găsește în comuniunea divino‑umană a Bisericii un suport existențial, pentru a trăi aici perspectiva pascală a îndumnezeirii prin har.

V. Biserica în fața provocărilor contemporane

10. Biserica lui Hristos este astăzi confruntată cu manifestări extreme, chiar provocatoare, ale ideologiei secularismului, strâns legate de evoluțiile politice, culturale și sociale ale lumii moderne. Un element fundamental al ideologiei secularismului a fost și rămâne ideea de a sustrage total pe om lui Hristos și de sub influența spirituală a Bisericii, în plus asimilând Biserica de o manieră arbitrară cu conservatorismul și disprețuitoare a istoriei, pretextând că ea ar fi un obstacol în calea progresului și a evoluției. În societățile noastre secularizate, rupte de rădăcinile lor spirituale, omul confundă libertatea sa și sensul vieții sale cu o autonomie absolută, cu o eliberare de destinația sa veș­nică; aceasta produce o serie întreagă de neînțelegeri și de interpretări înșelătoare ale tradi­ției creștine. Astfel, libertatea în Hristos dăruită de sus și progresul care duce „la starea bărbatu­lui desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4,13) sunt considerate drept piedici în calea dispozițiilor autosalvatoare ale ființei umane. Dragostea dispusă spre jertfă este considerată a fi incompatibilă cu individualismul, în timp ce caracterul ascetic și etosul creștin, drept provocări intolerabile în calea urmăririi fericirii individuale.

Asimilarea Bisericii cu un conservatorism incompatibil cu progresul civilizației este o afirmație arbitrară și abuzivă, deoarece con­știința națională a popoarelor creștine poartă marca indelebilă a contribuției seculare a Bisericii nu numai la patrimoniul lor cultural, ci și la dezvoltarea sănătoa­să a civilizației seculare în general, căci Dumnezeu a pus pe om chivernisitor al creației divine, asociat operei Sale. În locul „omului‑dumnezeu” contemporan, Bise­rica Ortodoxă afirmă „Dumnezeu‑omul” drept măsura ultimă a tuturor: „Noi nu vorbim despre omul zeificat, ci de Dumnezeu făcut om” (Ioan Damaschin, Expunerea credinței ortodoxe, 3, 2, PG 94, 988). Ea prezintă adevărul credinței mântuitoare a Dumnezeu‑omului și a Trupului Său, Biserica, drept loc și mod de viață în libertate. Ea permite mărturisirea „adevărului în iubire” (Efes. 4, 15) și participarea, deja pe pământ, la viața în Hristos înviat. Caracterul divino‑uman al Bisericii - „care nu este din lumea a­ceasta” (Ioan 18, 36), care nutrește și îndreaptă prezența sa și mărtu­ria sa „în lume” - îi interzice să se conformeze lumii (cf. Rom. 12, 2).

11. Dezvoltarea actuală a ști­ințelor și a tehnologiilor este pe cale de a schimba viața noastră. Însă tot ceea ce produce o schimbare în viața umană impune ca noi să dăm dovadă de discernământ. Căci, în afara binefacerilor importante - spre exemplu acelea care ușurează viața zilnică, cele care permit tratarea bolilor altădată incurabile și de a merge mai departe în cercetarea spația­lă -, suntem confruntați cu unele consecințe negative ale progresului științific: riscurile cum ar fi manipularea libertății umane, instrumentalizarea ființei umane, pierderea treptată a tradi­țiilor valoroase, degradarea, chiar distrugerea mediului înconjurător natural.

Prin natura sa, știința ea însăși nu dispune din nefericire de mijloacele necesare pentru prevenirea sau rezolvarea unui mare număr de probleme pe care le generează în mod direct sau indirect. Cunoașterea științifică nu mobilizează voința morală a omului, care, cunoscând riscurile, continuă să acționeze ca și când nu ar fi fost avertizată. Fără o abordare spirituală este imposibil să se dea răspunsuri la gravele probleme existențiale și etice ale ființei umane, nici sensului veșnic al vieții sale și al lumii.

12. În zilele noastre, progresele impresionante efectuate în domeniul biologiei, al geneticii și al neurofiziologiei creierului suscită un entuziasm general. Este vorba de cuceriri științifice al căror evantai de aplicare este susceptibil să ducă la dileme antropologice și etice grave. Folosirea necontrolată a biotehnologiei care intervine asupra începutului, duratei și sfârșitului vieții compromite adevărata plenitudine a acesteia. Pentru prima dată în istorie, omul se dedă la experimente extreme și periculoase asupra propriei sale naturi. El riscă să fie transformat într‑o mașină biologică, într‑o unitate socială sau într‑un aparat de gândire controlată.

Biserica Ortodoxă nu poate să rămână deoparte față de dezbaterea chestiunilor antropologice, etice și existențiale de o așa importanță. Ea se bazează pe criteriile date de Dumnezeu pentru a demonstra actualitatea antropologiei ortodoxe față de răsturnarea contemporană a valorilor. Biserica noastră poate și trebuie să demonstreze în lume conștiința profetică în Iisus Hristos, Care, în Întrupare, a asumat întreaga condiție umană și care este modelul absolut al restaurării ­neamului omenesc. Ea afirmă că viața ființei umane este sacră și că aceasta poartă atributul de persoană de la conceperea sa. A se naște este primul drept al omului. Biserica - în calitatea ei de comuniune divino‑u­mană în sânul căreia fiecare om este o entitate unică destinată să intre în comuniune personală cu Dumnezeu - rezistă la orice tentativă de a reduce ființa umană la un statut de obiect, de a‑l transforma în date măsurabile. Nici o reușită științifică nu este autorizată să aducă prejudicii demnității și destinației divine a omului. Ființa umană nu este determinată numai prin genele sale.

Pe această bază este fondată Bioetica din punct de vedere ortodox. Într‑o epocă de imagini contradictorii despre om, față de concepțiile seculare, autonome și reductive, Bioetica ortodoxă afirmă crearea după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și destinația veșnică a ființei umane. Ea contribuie în acest fel la îmbogățirea dezbaterii filosofice și științifice, referitoare la ­chestiunile bioetice, aducând antropologia biblică și experiența spirituală a Ortodoxiei.

13. Într‑o societate mondială axată pe „a avea” și pe individualism, Biserica Ortodoxă universală propune adevărul vieții în Hristos și potrivit lui Hristos, realizată liber în viața de toate zilele a fiecărei ființe umane, prin munca sa săvârșită „până seara” (Psalm 103, 23), prin mijlocirea căreia aceasta devine colaborator al Tatălui Ceresc - „Căci noi împreună‑lucrători cu Dumnezeu suntem” (I Cor. 3, 9) - și al Fiului Său, „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Harul lui Dumnezeu sfințește toate lucrările omului împreu­nă‑lucrător cu Dumnezeu, descoperind în ele afirmația vieții și a comuniunii umane. În acest context este plasată de asemenea asceza creștină, diferită în mod radical de orice ascetism dual care îl izolează pe om de societate și de aproapele său. Asceza creș­tină și cumpătarea, care leagă pe om de viața sacramentală a Bisericii, nu se referă numai la viața monastică, ci acestea sunt atributele vieții bisericești în toate manifestările ei, o mărturie tangibilă a prezenței spiritului eshatologic în existența binecuvântată a credincioșilor ortodocși.

14. Rădăcinile crizei ecologice sunt de ordin spiritual și moral. Ele sunt înscrise în inima fiecărei ființe umane. Pe parcursul ultimelor secole, această criză s‑a agravat din cauza numeroaselor diviziuni generate de pasiunile umane, cum sunt rapacitatea, zgârcenia, lăcomia, egoismul, spiritul de a avea mereu mai mult, și prin consecințele lor pentru planetă, cum este schimbarea climatului, care amenință deja în mod serios mediul înconjurător natural, „casa” noastră comună. Ruptura raportului de legătură dintre om și natură este o aberație în raport cu adevărata folosire a creației lui Dumnezeu. Pentru rezolvarea problemei ecologice pe baza principiilor tradi­ției creștine trebuie să facem nu numai pocăință pentru păcatul de a exploata excesiv resursele naturale ale planetei, adică de o schimbare radicală a mentali­tății, ci și să practicăm asceza ca antidot al consumerismului, al cultului necesităților și al sentimentului de posesiune. Aceasta presupune de asemenea o imensă responsabilitate care ne revine de a lăsa generațiilor viitoare un mediu înconjurător natural viabil și folosirea lui conform voinței și binecuvântării lui Dumnezeu. În Taine creația este afirmată și omul este încurajat să acționeze ca un chivernisitor, păzitor și „slujitor” al acesteia, prezentând‑o Creatorului ca o doxologie - „Ale Tale dintru ale Tale, Ție‑ți aducem de toate și pentru toate” - și cultivând un raport euharistic cu creația. Această abordare ortodoxă potrivit Evangheliei și Părinților Bisericii ne atrage de asemenea atenția asupra aspectelor sociale și a cauzelor tragice pe care le reprezintă distrugerea mediului înconjurător natural.

(Traducere din limbile franceză și engleză de pr. prof. dr. Viorel Ioniță)

(Va urma)