Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Știri „Spiritualitatea românească nu poate fi concepută fără Ortodoxie“

„Spiritualitatea românească nu poate fi concepută fără Ortodoxie“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 19 Aprilie 2015

Entitatea creştină a neamului nostru nu a fost un surogat al istoriei, ci „elementul structural care a înlesnit şi a prezidat procesul de închegare şi formare a naţiunii române înseşi“, după cum mărturiseşte marele nostru profesor şi apologet Ioan Gh. Savin. Religia creştină constituie aşadar una dintre trăsăturile existenţiale ale neamului nostru. „Fără această trăsătură, naţiunea română nu s-ar putea măcar defini, nu numai în fiinţa şi manifestările ei, dar nici măcar în originea ei. Ne-am născut ca neam sub pecete creştină şi am dăinuit şi făptuit în istorie sub această pecete creştină“ (Ioan Gh. Savin, „Creştinismul şi cultura română“, p. 5).

Într-o apologie celebră din secolul trecut, pă­rin­tele profesor Dumitru Stăniloae face o mărturisire memorabilă cu privire la identitatea profund ortodoxă a poporului român. Astfel, în controversa cu filosoful Lucian Blaga, marele nostru teolog afirmă că Ortodoxia, în special, şi sentimentul religios, în general, transcend aşa-zisa „matrice stilistică“. Aşadar, nu stilul reprezintă fundamentul religiei, ci sentimentul religios este per se mijloc de propagare a stilului şi a culturii. În consecinţă, părintele Stăniloae afirmă că „spiritualitatea românească nu poate fi concepută fără Ortodoxie, întrucât nu poate fi concepută ca stil ce funcţionează în gol, ci ca stil aplicat esenţial impulsului mai adânc religios, dând ca rezultat Ortodoxia... Astfel, Ortodoxia noastră nu reprezintă numai un produs arbitrar al stilului românesc, care prin urmare s-ar putea dispersa de asemenea producţie, ci în ea este un element mai adânc decât stilul, dar necesar pentru existenţa şi funcţionarea stilului. Stilul are lipsă mai ales de ea ca să funcţioneze şi să se manifeste; fără Ortodoxie, n-ar funcţiona, n-ar cunoaşte şi deci n-ar exista un stil românesc. Spiritualitatea românească se revelează în mod esenţial în Ortodoxie“ (Dumitru Stăniloae, „Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie“, Ed. Paideia, Bucureşti, 1992, pp. 22-23).

Este necesar să facem precizarea că prin cuvântul „stil“ trebuie să înţelegem specificul cultural al poporului nostru. „Stilul românesc“ şi manifestarea sa independentă în cultura poporului român reprezintă prima teză invocată de filosoful Lucian Blaga, spre a arăta că Ortodoxia reprezintă un adaos la istoria poporului român, fiind împrumutată din tradiţia bizantină. „Este o confuzie care se face identificându-se Ortodoxia cu românescul, spune Lucian Blaga, când, de fapt, Ortodoxia nu este decât o parte a acestui românesc. Este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei fiind grecească şi bizantină. Spiritualitatea românească e mult mai largă, mult mai bogată. Nu se poate face o privire asupra acestei probleme subordonându-ne Ortodoxiei – această privire trebuie făcută cu ochiul clar al filosofului, care se situează în afară de orice constrângeri, pentru a avea o impresie de ansamblu. Or, cred că s-a putut vedea din toată opera mea filosofică de până acum că felul meu de a gândi este profund românesc“ (ibidem, p. 8).

O dispută cu finalităţi constructive

Părintele profesor Dumitru Stăniloae realizează un amplu comentariu apologetic, ca reacţie la afirmaţiile făcute de filosoful Lucian Blaga în lucrarea „Religie şi spirit“. Disputa a fost absorbită cu interes de publicaţiile timpului, fiind tipărită în mai multe ediţii. „În această dispută au fost puşi în faţă doi dintre cei mai mari gânditori ai noştri: pr. Dumitru Stăniloae – unul dintre cei mai mari teologi români – şi Lucian Blaga – unul dintre cei mai mari filosofi români. Felul în care au fost percepuţi cei doi de către contemporani îi recomanda ca fiind printre cele mai autorizate voci într-o dispută de idei ce s-a dovedit a fi mai mult creatoare decât dăunătoare.“ Momentul acestei dezbateri a fost prefaţat de un context mai vechi, nume sonore ale culturii şi teologiei româneşti reacţionând la ideile promovate de Blaga. Între aceştia s-au numărat Dan Bota, C. Rădulescu-Motru sau Nichifor Crainic. Dintre toate, a rămas de referinţă dialogul cu părintele Dumitru Stăniloae. Reacţia filosofului faţă de cele însemnate în lucrarea sus-amintită („Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie“) s-a concretizat într-un pamflet, „De la cazul Grama la tipul Grama“.

Analizând la rândul său această dispută într-una din prelegerile sale, marele nostru apologet, profesorul Ioan Gh. Savin, emite un semnal de alarmă cu privire la pericolul disocierii sentimentului religios de cultura poporului român. „Cultura reprezintă doar sufletul unei naţiuni, şi acest suflet nu se poate nici înlătura, nici schimba. Noi suntem de la origine tributari ai concepţiilor şi valorilor creştine pe care nu ni le putem smulge din suflet nici ca inşi şi nici ca naţiune. Aceasta, cu atât mai mult cu cât prin aceste valori culturale ale Ortodoxiei noi am creat şi ne-am afirmat nu numai pentru naţiunea noastră, ci şi pentru universalitatea creştină, urcând astfel cel mai înalt grad sub care se poate prezenta cultura umană, acela de a crea bunuri valabile pentru noi şi pentru clipa trecătoare, şi pentru alţii, pentru universalitate, pentru eternitate“ („Creştinismul şi cultura română“, pp. 28-29).

Fără această simbioză riscăm să ne dezrădăcinăm de ethosul românesc, de esenţa spiri­tuali­tă­ţii şi culturii strămoşeşti. De aici înţelegem că, după cum sentimentul religios se justifică ontologic înlăuntrul firii omeneşti, fiind înnăscut într-însa, Ortodoxia reprezintă prin definiţie „esenţialitatea poporului român“. „Ortodoxia este adâncul nostru. Faptul că e al nostru nu trebuie să fie motiv de închipuire că noi am creat-o şi deci ne putem şi lipsi de ea, fie înlocuind-o cu ceva analog, fie lăsând locul liber. Fără acest adânc nu mai putem avea ceva al nostru. Ne pierdem pe noi înşine“, conchide pr. prof. Dumitru Stăniloae („Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie“, p. 24).

Identitate naţională prin credinţa ortodoxă

Pe de altă parte, profesorul Ioan Savin exprimă această identitate ca specific al simbiozei daco-romane. În decursul timpului însă, unii au atribuit esenţa spiritului românesc laturii autohtone, afirmând că aceasta s-ar datora dârzeniei poporului dac, de la care „am fi luat structura intimă şi organică a fiinţei noastre etnice, ca şi legătură cu solul şi cu cerul, de care Dacii nemuritori erau atât de legaţi şi stăpâniţi“. Pe de altă parte, latura latinizantă era de părere că tot ceea ce este românesc se datorează „romanilor cuceritori şi colonizanţi, de la care am luat, odată cu civilizaţia şi organizaţia, şi limba, şi odată cu ea, sufletul şi cultura poporului român“. Cert este însă că, după retragerea aureliană din 256, civilizaţia daco-romană a continuat să existe, nu datorită unei structuri statale bine definite, ci prin forţa comunitară a Bisericii Creştine, care se statornicise pe aceste meleaguri prin predica Sfântului Apostol Andrei. „Sub semnul Crucii şi comunitatea Bisericii, notează profesorul Savin, cele două nea­muri s-au contopit într-o unitate biologică şi etnică, unitatea românească, care s-a adâncit şi mai mult, pe măsură ce locuitorii Daciei, părăsiţi de ocrotirea legiunilor romane, retrase peste Dunăre, au rămas să-şi apere singuri existenţa în faţa hoardelor barbare năvălitoare. Elementul de legătură al locuitorilor de aici n-a putut fi acela al conştiinţei lor naţionale, conştiinţă nedefinită încă, în acele timpuri, ci al credinţei religioase, total deosebită de cea a neamurilor năvălitoare, faţă de care această credinţă trebuia apărată. Biserica creştină devine astfel instituţia care strânge în jurul ei pe noii credincioşi, răspândiţi de-a lungul tuturor meleagurilor Daciei, iar reprezentanţii ei, preoţii, iau locul conducătorilor, civili sau militari, care dispăruseră“ („Creştinismul şi cultura română“, pp. 5-6). Aşa se face că, în mentalitatea poporului nostru, multă vreme, termenii „român“ şi „creştin“ au avut acelaşi înţeles.

Din cele arătate mai sus înţelegem că legătura profundă dintre spiritul naţional şi tradiţia ortodoxă este o realitate ontologică a poporului nostru. Ea constituie pârghia de susţinere şi promovare a valorilor culturale peste timp şi tot­odată garanţia unei mărturisiri ortodoxe a Adevărului înomenit. Această continuitate identitară a fost perpetuă în afirmarea poporului român peste veacuri, ca naţiune binecuvântată de Dumnezeu, ale cărei valori perene au fost aşezate tot timpul sub stindardul credinţei creştine.