Taina întrupării Domnului, pregustarea timpului veşnic

† CORNELIU,
prin harul lui Dumnezeu, episcopul străvechii Episcopii a Huşilor,
Iubitorului de Hristos cler, vie­ţuitorilor sfintelor mănăs­tiri, care şi-au închinat viaţa slu­­jirii lui Dumnezeu şi la toţi binecredincioşii creştini:
har, milă, bucurie şi pace de la Cel născut astăzi în Betleem pentru noi şi pentru mântuirea (salvarea) noastră, iar de la noi părintească binecuvântare!

Taina întrupării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hris­tos, întâmplată în oraşul Bet­leem din Iudeea, ne-a a­du­nat pe toţi în sfintele biserici pentru a descoperi puterea dra­gostei Lui faţă de tot omul care-L caută şi doreşte să-I urmeze Lui.

Sărbătoarea sfântă pentru care timp de 40 de zile ne-am pregătit spre a o întâmpina cu sufletele şi inimile curăţite prin pocăinţă şi dorinţă de înnoire a vieţii ne reaşează înaintea noastră frumuseţea nepieritoare a colindelor, strălucirea stelei ca­re luminează noaptea necu­noştinţei, glasul îngerilor care aduc lumii întregi bucuria cea mare şi nepieritoare, că un Mântuitor S-a dăruit nouă pentru salvarea şi ridicarea noastră.

Astăzi, zidul cel despărţitor cade, sabia de foc se depărtea­ză, heruvimul nu mai păzeşte po­mul vieţii, iar noi ne împăr­tăşim din dulceaţa raiului, de la care ne-am depărtat prin neascultare.

Chipul (icoana) cel veşnic al Tatălui, pecetea veşniciei Lui, Iisus Domnul şi Mântuitorul primeşte a se face Prunc născut din Fecioara Maria care n-a cu­noscut nuntă, a rămas ce era, Dumnezeu adevărat, şi a devenit ce nu era, în timp om fă­cân­du-se din iubire de oameni.

Cetatea Betleemului devine părtaşă la taina începutului pregustării timpului veşnic, cerurile se deschid, Dumnezeu coboară pe pământ să-l ridice pe om şi să-i dea sens vieţii. Cel nevăzut se face văzut în braţele Fecioarei cu chipul plin de lumină, deschide ochii sufletului celor care înaintea Lui îngenunchiază aducându-i darurile lor, credinţa, ascultarea, dra­gos­tea şi îndelunga răbdare. As­tăzi, cuvintele şi doririle pro­rocilor se împlinesc, Dum­ne­zeu este cu noi şi ne dă­ruieşte puterea credinţei care mută munţii din loc (Matei 21, 21).

„Tu, Betleeme, pământul se­min­ţiei (tribului) lui Iuda nu eşti cel mai mic între miile lui Iuda, în tine se va naşte Fiul lui Dum­nezeu, povăţuitorul Ca­re va paş­te poporul Meu, în­ce­putul Lui în zilele veşniciei“. (Miheia 5, 1-2)

Bucuria împlinirilor celor de Dumnezeu promise, prin Naş­te­rea Domnului, astăzi se ara­tă. Magii din îndepărtatul Ră­să­rit, călăuziţi de stea, călăto­resc, păstorii se fac părtaşi mesajului îngeresc „de pace şi bucurie între oameni“ (Luca 2, 14). Aşteptarea de milenii a venirii Mântuitorului astăzi s-a împlinit. Toată istoria ome­nirii este străbătută de dorinţa împlinirii vechilor profeţii. Din momentul venirii Lui la noi, istoria începe a se scrie din nou, noi ne găsim faţă în faţă cu Dumnezeu – Omul care ne pre­găteşte pentru pregustarea timpului veşnic în împărăţia Sa „nestricăcioasă şi nepieritoare“ (I Petru 1,4). Credinţa în El ne eliberează de păcat şi suferinţă, ne îndreaptă către viaţa cea veşnică în împărăţia luminii, ca fii ai luminii şi ai zilei fără sfârşit. Iisus Domnul devine Fiul omului ca pe noi oamenii să ne facă nemuritori: „Că aşa de mult a iubit Dum­nezeu lumea, încât a trimis pe Fiul Său în lume ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16).

În această credinţă prin taina botezului şi trăire a vieţii în Biserică, ne eliberăm de pă­cat, suferinţă şi moarte, împăr­tă­şindu-ne de taina veşniciei.

Iubiţi fraţi şi surori în credinţă,

Nu toată omenirea a înţeles taina ce astăzi s-a descoperit. Gândul înşelător de a stăpâni prin abuz, dorinţa de a rămâne veşnici pe pământ au făcut ca u­nii să răspundă la glasul che­mării Domnului cu indiferenţă, respingere şi violenţă. Prezenţa Domnului şi Mântuitorului nos­tru a deranjat pe cei de a­tunci, mai marii timpului care căutau să scape de El. Paginile istoriei sângeroase a uciderii pruncilor din Betleem dau măr­turie de refuzul şi răspunsul omului căzut la chemarea cerului.

O altă ţară străină a trebuit să-i ofere ospitalitatea şi găz­duirea: „El a coborât în mijlocul poporului Său, dar ei nu L-au primit“ (Ioan 1,11).

Prezenţa Lui deranja, do­reau ca El să fie departe de ei, preferau cele înşelătoare în lo­cul celor adevărate, cele vre­mel­nice şi trecătoare în locul celor veşnice, minciuna şi ipo­cri­zia în locul adevărului şi a iubirii.

Această stare tensionată va fi mereu prezentă în viaţa Mân­tuitorului nostru, din nefericire, de atunci până în zilele noastre, lucrurile se perpetu­ea­ză mereu, pentru că cele rele au întâie­ta­tea celor bune, cele vremelnice sunt prezente, iar cele veşnice de multe ori neglijate.

Cultura morţii, minciuna, neadevărul, laşitatea, necre­din­ţa sunt lucruri pe care le în­tâl­nim zilnic. Prezenţa Mântui­torului Hristos în această lume, Biserica Lui, preoţii, cre­dincioşii mărturisitori au în­ceput să deranjeze.

Lupta împotriva lor este extrem de evidentă, se caută prilej de denigrare, se urmă­reşte anihilarea sufletului prin tot ceea ce este distrugător şi în­şelător.

Asistăm cu durere şi compasiune la promovarea şi susţi­nerea răului sub toate formele, consecinţele înstrăinării de Dumnezeu şi veşnicie vor fi dramatice. Educaţia creştină supără, creează repulsie, se preferă şi se cultivă ura, profitul şi distrugerea vieţii. Naşterea Dom­nului este începutul timpului veşnic care ne trezeşte la adevărata viaţă specifică creş­ti­nilor mărturisitori şi trăitori ai dreptei credinţe.

Această mare sărbătoare a coborârii Celui veşnic la noi, oamenii, este încă un prilej de a privi cu atenţie asupra propriei vieţi. Întâlnirea noastră cu Dom­nul şi Mântuitorul nostru prin sfintele slujbe, prin ascultarea şi împlinirea cuvântului Său, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său, ne dau puteri de a birui răul, prin suferinţă şi provocare făcându-ne părtaşi la taina Bisericii Lui. Începând din aceste zile, să nu uităm cuvintele Sfân­tului Ioan Gură de Aur (†407), care ne învaţă cum să trăim şi să vieţuim sub puterea credin­ţei şi a faptei celei bune care ne duc spre împărăţia veşnică a lui Dumnezeu: „Dacă ai deprindere la păcate, să aşezi asupra ta frica de Dumnezeu şi de chinurile cele veşnice, şi le vei birui cu adevărat. Ce osteneală sau durere este, să te rogi lui Dumnezeu seara şi di­mineaţa, Celui ce dă oricui care-I cere Lui? Ce durere pătimeşti, dacă nu zici ceva rău nimănui? Ce împiedicare este să lepezi invidia şi toată răutatea? Ce osteneală mare este a săvârşi fapta cea bună după puterea ta în fiecare zi? Ce vei pătimi, dacă nu vei grăi cuvinte de ruşine, nici nu vei judeca sau defăima pe aproa­pele tău? Ce împiedicare este să arăţi milă celui aflat în su­ferinţă?“ (Sf. Ioan Gură de Aur – Proloage, vol. 2, p. 473).

Acum, când cerul s-a milos­tivit spre noi prin venirea în lu­me a Mântuitorului nostru, să a­rătăm bunătate şi blân­deţe celor trişti, uitaţi, bolnavi şi părăsiţi.

Anul acesta se apropie de final cu repeziciune, aşa trec zilele, lunile, anii, iar noi, călători pe acest pământ, repede şi sigur ne îndreptăm pe calea veşniciei.

Să rugăm pe Domnul şi Stăpânul istoriei ca anul cel nou să fie unul binecuvântat, cu darul cel ceresc, cu puterea credinţei lucrătoare spre fapta cea bună.

Către Domnul şi Mântui­to­rul nostru fierbinte pururea pen­tru voi toţi rugător,

† CORNELIU
EPISCOPUL  HUŞILOR