Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Tudor Arghezi - sacerdotul poeziei religioase româneşti

Tudor Arghezi - sacerdotul poeziei religioase româneşti

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: Adrian Boldișor - 31 Aug, 2010

Tudor Arghezi este cunoscut în literatura română ca un scriitor complex - poet, pamfletar, prozator, dramaturg, publicist, gazetar şi traducător. "Ca să înţelegi poezia lui Arghezi, scria George Călinescu, trebuie să ai vocaţia miturilor grozave, a viziunilor cosmice". Dintre poeziile argheziene, cei 17 Psalmi reprezintă o culme a creaţiei lirice.

Poetul s-a născut la 21 mai 1880, la Bucureşti, şi a încetat din viaţă la 14 iulie 1967, la Mărţişorul atât de drag lui. Despre naşterea sa, avea să afirme că este urmarea unei "împrejurări de pripăşire oltenească". Tatăl său s-a născut la Craiova, în timp ce bunicul provenea din Cărbuneşti, judeţul Gorj. Arghezi avea să consemneze originea sa gorjeană în epitaful conceput pentru mormântul său. A primit la naştere numele Ion N. Theodorescu, dar a adoptat pseudonimul Tudor Arghezi (prenumele de la bunic, iar numele de la denumirea veche a râului Argeş).

Printre cei care i-au îndrumat paşii în viaţă se numără diaconul Abramescu (la şcoala primară), profesorul Gheorghe Gârbea (la gimnaziu) şi, mai ales, "vraful de cărţi bătrâne din strana dreaptă a chinoviei, tipărite în chirilice", aşa cum avea să noteze mai târziu. Despre autorii preferaţi ai tinereţii, Arghezi scria: "De la latini, Tacit, de la greci, Homer, Vechiul şi Noul Testament, care are pagini de o mare frumuseţe literară (…), cronicarii noştri, Verlaine, Baudelaire, Jules Laforgue".

Debutul în "Liga ortodoxă"

În 1896 îl cunoaşte pe I.L. Caragiale, marele dramaturg intuind la Arghezi talentul de poet şi, mai ales, pe cel de pamfletar. Prima scriere datează din 1896, Din ziua de azi, o tabletă publicată în revista "Liga ortodoxă", condusă de Alexandru Macedonski. Frecventează şi cenaclul "Literatorul" al marelui poet simbolist, acolo unde îl cunoaşte pe Gala Galaction. "Debutul în "Liga ortodoxă" semnifică, în poezia argheziană, primele accente de originală invectivă, modalitate care va caracteriza în bună măsură versurile de mai târziu, în care revolta sau blestemul constituie note definitorii de originalitate" (Florea Firan). Cu timpul însă, îndepărtându-se de Macedonski, Arghezi şi-a repudiat chiar şi debutul în revista acestuia.

Începe o colaborare asiduă la mai multe reviste din ţară, unele dintre ele fiind înfiinţate chiar de poet. Într-o anchetă întreprinsă de Camil Petrescu în anul 1924, Arghezi este considerat a fi cel mai reprezentativ poet al momentului, urmat de nume precum Minulescu, Blaga, Pillat sau Bacovia.

Primul volum de poezii, "Cuvinte potrivite" (1927), a primit atât aprecieri, cât şi critici. Din 1928 începe să publice foaia "Bilete de papagal", unde îi vor apărea majoritatea tabletelor şi poeziilor. Urmează volumul de poezii "Flori de mucigai", apoi alte scrieri ce-i vor aduce recunoaşterea internaţională.

Momente de răscruce

Arghezi a fost un mare poet religios, în ciuda unor momente cel puţin controversate din viaţa sa. După ce, la 20 de ani, devine călugăr la Mănăstirea Cernica (primind numele Iosif), apoi diacon la Mitropolia din Bucureşti, părăseşte clerul după numai cinci ani (2 noiembrie 1905), în urma unor puternice crize spirituale, aşa cum avea să afirme mai târziu. Este exclus din viaţa monahală abia în 1911, la întoarcerea din străinătate. Zoe Dumitrescu-Buşulenga nota că "un spirit neliniştit şi iscoditor, care a pipăit mai întâi invizibilul cer şi imposibilul vis, s-a coborât apoi, repede, pe pământ, pentru a-l iubi cu toată patima. Călugăria a însemnat pentru poet singurătate şi rătăcire".

În timp, a fost considerat a fi "anticlerical", "apostat" şi chiar "ateu", afirmaţii susţinute şi de unele pamflete publicate în această perioadă. Controversele vor continua, încât şi astăzi mai sunt voci care se întreabă despre credinţa sau necredinţa poetului.

"…cel care grăieşte în pustiu"

Spiritul religios arghezian se poate observa cel mai bine în Psalmi, adevărate "monologuri ale celui-care-glăsuieşte-în-pustiu" (Nicolae Balotă). Întreaga tensiune a acestora derivă din raportul dintre om şi Dumnezeu. Părintele tuturor nu este lipsit din lirica argheziană, ci mai degrabă absente îi sunt semnele prin care se face cunoscut. "Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des./ De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picior-n bătătură" (Psalm - Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă).

Arghezi se aseamănă cu dreptul Iov sau cu psalmistul David. El se întreabă de ce Dumnezeu l-a părăsit şi l-a lăsat singur: "Vreau să pier în beznă şi în putregai/ Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit" (Psalm - Aş putea vecia cu tovărăşie).

Nu se poate vorbi de necredinţa poetului, ci, mai degrabă, de răzvrătirea lui împotriva Divinităţii: "Păcatul meu adevărat/ E mult mai greu şi neiertat/ Cercasem eu, cu arcul meu/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria./ Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate." (Psalm - Sunt vinovat că am râvnit).

Poetul îşi aminteşte de un paradis pierdut pe care îl simte îndepărtat de el, Dumnezeu fiind total inaccesibil: "Tu eşti şi-ai fost mai mult decât în fire/ Era să fii, să stai, să vieţuieşti./ Eşti ca un gând, şi eşti şi nici nu eşti,/ Între putinţă şi-ntre amintire." (Psalm - Pentru că n-a putut să te-nţeleagă. Amintim că ideea inaccesibilităţii lui Dumnezeu prezentă în acest Psalm a fost apropiată de Ov. S. Crohmălniceanu, apoi de Nicolae Balotă, de teologia lui Karl Barth).

Arghezi îi cere lui Dumnezeu să i se arate pentru a nu-şi pierde credinţa: "În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,/ Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună." (Psalm - Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!). Poetul cere semne fizice ale prezenţei divine, asemenea Apostolului Toma: "Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este"" (Psalm - Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere).

Într-un singur psalm este prezentă imaginea hristică: "Am fost să văd pe Domnul bătut de viu pe cruce/ Singur în câmp cu corbii şi-a cerului răşină/ Uitându-se la soare cum sângerat se duce,/ Cu care se simţise de-un fel şi-o rădăcină." (Psalm - Am fost să văd pe Domnul bătut de viu pe cruce).

"…un homo religiosus cum nu avem altul în întreaga literatură română"

Într-o însemnare despre poet, IPS Bartolomeu Anania nota: "Dumnezeu, credinţă, negaţie,

revoltă, nostalgie, limită existenţială, inspiraţie divină nu sunt simple "teme" în poezia lui Arghezi, ci expresia patetică a unor gânduri şi sentimente intime ce i-au brăzdat viaţa ca nişte fulgere dureroase. Chiar dacă în răspăr cu simţul comun, poezia lui trădează necontenit, de la un capăt la altul, un homo religiosus cum nu avem altul în întreaga literatură română".