Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Volum al părintelui Zaharia Zaharou, apărut la Cluj-Napoca

Volum al părintelui Zaharia Zaharou, apărut la Cluj-Napoca

Un articol de: Pr. Florin-Cătălin Ghiţ - 18 Iul, 2014

Recent a apărut la Editura Renaşterea a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului o carte a arhimandritului Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Essex, Anglia, un ucenic al arhimandritului Sofronie Saharov (1896-1993), fiul duhovnicesc al Sfântului Siluan Athonitul (1866-1938).

Volumul „«Răscumpărând vremea» (Efeseni 5, 16). Cuvinte de mântuire către inimile iubitoare de Hristos, împărtăşite la Cluj-Napoca, 5-7 iunie 2012“ a apărut la Editura Renaşterea de la Cluj-Napoca. Aşa cum reiese din subtitlu, cartea conţine cuvintele de învăţătură duhovnicească rostite public de către părintele Zaharia Zaharou pe parcursul celor câteva zile petrecute în vara anului 2012 la Cluj-Napoca, la invitaţia şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului.

Prima parte a cărţii conţine conferinţa susţinută în data de 5 iunie de către părintele Zaharia Zaharou în faţa studenţilor teologi şi a elevilor seminarişti, în Aula „Nicolae Ivan“ a Facultăţii de Teologie. Mesajul acestei conferinţe, intitulată „A trăi cu un singur gând“ (pp. 8-17), se adresează deopotrivă tuturor creştinilor, dar atrage atenţia în mod special tinerilor teologi - supuşi adesea tentaţiei de a-şi „risipi“ gândurile în multitudinea de informaţii specifice diverselor discipline teologice - asupra importanţei păstrării integrităţii fiinţiale şi a unităţii persoanei umane, a omului ca trup şi suflet duhovnicesc înzestrat cu raţiune, prin cultivarea unui singur gând în inima iluminată de harul lui Dumnezeu.

„În întreaga istorie a Revelaţiei, atunci când Dumnezeu îi vorbeşte omului, îi vorbeşte doar cu un singur gând. Dar este nevoie, apoi, de întreaga viaţă pentru a se realiza acest gând. Şi în viaţa duhovnicească, cu cât sporim mai mult, cu atât îşi pierd din importanţă multitudinea ideilor noastre şi ne înfăţişăm dinaintea lui Dumnezeu doar cu un singur gând. Şi în acest singur gând este concentrată întreaga noastră fiinţă şi este îndreptată către Dumnezeu“, spunea părintele (p. 7) în scurta introducere pe care a făcut-o la conferinţa propriu-zisă.

Scopul vieţii: cunoaşterea inimii

Apoi părintele Zaharia Zaharou subliniază că unirea gândului cu inima omului este esenţială în vederea realizării scopului pentru care a fost creat: „Este o mare tragedie să trăiască omul despărţit de însăşi inima sa. Devine un scop al vieţii ca cineva să-şi cunoască inima şi, de acolo, să se înfăţişeze dinaintea lui Dumnezeu. Căci ştiinţa duhovnicească ne spune că trebuie să-I vorbim lui Dumnezeu cu inima noastră, trebuie să-L iubim din toată inima noastră, şi să cunoaştem cu inima noastră legea harului Său. Şi toată asceza noastră în viaţa Bisericii este aceea de a ne găsi inima. Şi este atât de important acest lucru încât, dacă ne-am găsit inima, a început mântuirea, a venit mântuirea în viaţa noastră. Şi pocăinţa (gr. metanoia) pe care o facem dinaintea lui Dumnezeu nu este altceva decât cultivarea inimii noastre. Pocăinţa constă în a trece plugul lui Dumnezeu prin inima noastră pentru a dezrădăcina spinii iubirii de plăceri, pentru a se curăţa inima şi pentru ca aceasta să devină, aşa cum zicea stareţul (gr. geronda) nostru, ca un radar. Un radar care să urmărească semnele prezenţei lui Dumnezeu şi să pătrundă în taina Dumnezeului Celui neapropiat şi veşnic“ (p. 7).

Textul conferinţei este urmat de răspunsurile date de către părintele Zaharia la numeroasele întrebări puse de către tineri (pp. 18-34), referitoare la diferite teme şi aspecte ale vieţii duhovniceşti, cum ar fi: utilitatea studiilor teologice în progresul spiritual, oportunitatea şi beneficiul lecturii unei bibliografii eterodoxe de specialitate de către teologii ortodocşi, conjugarea rugăciunii inimii cu Sfânta Liturghie şi slujbele bisericii, pocăinţa într-un mod de viaţă comunitar şi unul de singurătate etc.

Timpul, răscumpărarea veşniciei

Cea de a doua conferinţă publicată în această carte este intitulată „Monahul şi duhul veacului“ (pp. 36-55) şi a fost rostită în dimineaţa zilei de 6 iunie, în biserica mare a Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului“ de la Floreşti, lângă Cluj-Napoca, care a avut loc, în prezenţa IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, a monahilor întruniţi în Sinaxa stareţilor, stareţelor şi duhovnicilor de la mănăstirile din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului. Arhimandritul Zaharia Zaharou le-a vorbit celor prezenţi despre „cinstea şi privilegiul de a fi călugăr şi de a fi creştin“, care sunt tot mai mari pe măsură ce „ne apropiem de sfârşit“: „Sfinţii Părinţi spun că în vremurile de demult părinţii noştri se proslăveau prin minuni măreţe, chiar prin învierea morţilor. Dar creştinii ultimelor timpuri, care vor reuşi să păstreze credinţa, vor afla mai multă slavă în ceruri, mai multă chiar decât acei părinţi care făceau acele minuni“ (p. 36).

Referindu-se la mentalitatea omului contemporan, părintele subliniază care ar trebui să fie atitudinea monahului faţă de timp şi lucrarea mântuirii şi sfinţirii proprii: „Pentru cultura zilelor noastre «timpul înseamnă bani», dar pentru noi, creştinii, timpul înseamnă răscumpărarea veşniciei. În fiece zi noi încercăm să împuţinăm păcatul din viaţa noastră şi să sporim neîncetat în inima noastră energia harului lui Dumnezeu, şi astfel să punem pe fiece zi a vieţii noastre pecetea veşniciei. În fiece zi suntem chemaţi să facem o sfântă neguţătorie: să schimbăm viaţa noastră trecătoare cu viaţa cea veşnică de la Dumnezeu. În fiece zi primim darul timpului şi dacă din cele 24 de ore ale zilei punem deoparte câteva minute, sau poate ore, pe care le dăm rugăciunii, atunci acest timp pe care îl dăruim lui Dumnezeu din toată inima va pecetlui fiece zi a vieţii noastre şi în cele din urmă toată viaţa noastră va fi adumbrită de veşnicie. Rugăciunile noastre vor rămâne veşnic înaintea lui Dumnezeu şi ele vor fi mântuirea noastră“.

Şi această conferinţă a fost urmată de răspunsurile părintelui Zaharia la întrebările referitoare la viaţa monahală, adresate de monahii prezenţi (pp. 55-70), pe teme precum: programul vieţii de mănăstire, importanţa şi formele de manifestare a unităţii vieţii de obşte, echilibrul între nevoie de liniştire în mănăstire şi ospitalitatea faţă de închinători, deosebirea între chipul vieţuirii monahale din trecut şi cel de azi, diferenţa dintre ascultarea de stareţ şi faţă de episcop etc.

Pocăinţa şi rugăciunea inimii

Urmează cuvântarea ocazională rostită de către părintele Zaharia la sfârşitul Vecerniei din seara zilei de 6 iunie, din Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, intitulată „Harismele Sfântului Duh“: „Atunci când Dumnezeu a suflat duh de viaţă asupra oamenilor pe care i-a zidit. Atunci a avut loc prima Cincizecime…. Acest duh al pocăinţei, care este harisma primordială a Sfântului Duh, îl va călăuzi pe om pe calea cea strâmtă a osândirii de sine. Fără osândire de sine nu putem fi ucenici ai lui Hristos“.

Apoi părintele scoate în evidenţă consecinţele venirii Duhului în viaţa omului: „Prin venirea Sfântului Duh pot fi percepute anumite schimbări sensibile în viaţa omului. Întâi de toate, această venire risipeşte întunericul neştiinţei şi îndoielii, îl întăreşte pe om în credinţa lui în Hristos. Îi dăruieşte omului să se vadă pe sine în căderea sa, în sărăcia lui duhovnicească. Atunci când Duhul Sfânt lucrează în sufletul omului, acesta îşi vede întreaga viaţă ca pe un lanţ de neîmpliniri şi trădări faţă de Dumnezeu. Şi atunci, cu frică şi cu cutremur, se întoarce spre Dumnezeu cu pocăinţă. Duhul Sfânt îi dăruieşte omului să simtă deşertăciunea acestei vieţi atunci când se află în afara harului Domnului Iisus. Şi atunci duhul omului însetează numai de veşnicia lui Dumnezeu. Cu această dispoziţie, omul se întoarce cu pocăinţă spre Dumnezeu. Este gata să facă totul pentru a se împăca cu Dumnezeu, Care l-a iubit nemăsurat“.

Iar pocăinţa permanentă şi adânc înrădăcinată în inima omului îl conduce pe acesta la rugăciunea inimii: „Acest duh al pocăinţei, care este harisma primordială a Sfântului Duh, îl va călăuzi pe om pe calea cea strâmtă a osândirii de sine. Fără osândire de sine nu putem fi ucenici ai lui Hristos. Acest duh al pocăinţei îl învaţă pe om să se bucure chiar în pătimiri, căci atunci sporeşte puterea lui Dumnezeu în el. El ară inima omului şi dezrădăcinează din ea neghina patimilor neînfrânate, făcându-l să se încredinţeze cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Treptat, acest vuiet puternic se preschimbă în adiere de vânt lin a prezenţei lui Dumnezeu, exprimată prin suspinele negrăite ale inimii omului, care-l ajută pe om, în neputinţa lui, să se prezinte dinaintea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt în inima omului strigă neîncetat către Dumnezeu „Avva, Părinte!“, îl face pe om să înseteze după o mai deplină unire cu Dumnezeu. Aceasta duce, în chip firesc, la rugăciunea neîncetată deoarece scopul venirii Duhului Sfânt, aşa cum ne învaţă profetul Ioil, este acela de a putea invoca numele Domnului spre mântuire. Şi ne învaţă rugăciunea, cum şi cui trebuie să ne rugăm. De fapt, nimeni nu poate să-l înveţe pe om rugăciunea. Duhul Sfânt este cel care-l învaţă pe om rugăciunea“ (p. 75).

Părtăşia cu sfinţii în Biserică

Urmează secţiunea intitulată „Smerenia harismatică a Sfinţilor“ (pp. 79-100), care cuprinde transcrierea interviului acordat de părintele Zaharia la Radio Renaşterea, al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, în seara zilei de 6 iunie, părinţilor Cătălin Pălimaru, Liviu Vidican Manci şi directorului postului de radio, Paul Siladi. Cititorul poate afla în răspunsurile părintelui Zaharia anumite clarificări dintr-o perspectivă profund duhovnicească la preocupări constante ale oricărui creştin, precum: deosebirile dintre exigenţele vieţii monahale şi cele ale vieţii mirenilor în lume, rolul „regretului“ şi al „părerii de rău“ în procesul lăuntric al pocăinţei (metanoia) orientate spre viitor, locul lecturii biblice în viaţa spirituală a creştinului ortodox, încercările şi suferinţa în experienţa duhovnicească, modul trăirii Sfintei Liturghii, ştiinţa şi arta rugăciunii şi a smereniei şi învăţarea lor, împărtăşania cu vrednicie, impresii despre spaţiul ortodox românesc.

În dimineaţa zilei de 7 iunie, 2012, părintele Zaharia Zaharou a săvârşit Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Sfânta Elisabeta“ din Cluj-Napoca şi a rostit la final un cuvânt de învăţătură, intitulat în carte „Părtăşia Sfântului Duh“ (pp. 101-104). Vorbind despre roadele Duhului Sfânt în vieţile sfinţilor, părintele afirmă: „Scopul nostru, căutarea noastră, nevoinţa noastră este să lucrăm sfinţenie zi de zi în frica lui Dumnezeu. Şi, de aceea, imediat după Pogorârea Sfântului Duh urmează praznicul tuturor sfinţilor. În duminica următoare prăznuim toţi sfinţii, care sunt roadele darului Cincizecimii, ale pogorârii Sfântului Duh. Şi e minunat să vedem în Biserica noastră acest lucru, în ciuda tuturor neputinţelor noastre, că ea e în stare să nască sfinţi tot timpul. Şi vedem aşa de limpede chipul lui Hristos în toţi sfinţii lui Dumnezeu. Deci pogorârea Sfântului Duh continuă în vieţile sfinţilor. Şi noi suntem copiii sfinţilor pentru că Dumnezeul nostru este Dumnezeul Părinţilor noştri. Dumnezeu nu a zidit stăpâni şi robi, ci a zidit părinţi şi fii. Părinţi care ne transmit nouă darul Pogorârii Sfântului Duh şi ne ajută să ne renaştem în Hristos. Şi suntem copii ai sfinţilor pentru că noi urmăm cuvântului lor şi exemplului lor. Unul este Tatăl nostru Cel din ceruri. Şi totuşi Sfântul Apostol Pavel ne spune că „deşi aveţi mulţi învăţători, nu aveţi mulţi părinţi, căci eu v-am născut în Hristos, prin Evanghelie“ (1 Co. 4, 15). Deci Dumnezeu este Tatăl nostru în chip absolut, iar sfinţii sunt părinţii noştri, de asemenea, ca o roadă a harului Său. Şi aşa, intrând în părtăşie cu sfinţii, în Biserică, intrăm în părtăşie cu darurile sfinţilor, şi aşa şi noi, cei săraci, devenim bogaţi şi ne mântuim. Şi de aceea părinţii noştri din trecut obişnuiau să spună că nu se află mântuire în afara Bisericii. Pentru că numai în Biserică putem trăi această părtăşie, această unire cu sfinţii. Şi ne mântuim în dar prin mijlocirile lor. Şi aceasta a fost buna plăcere a lui Dumnezeu Care ne-a trimis pe Duhul Sfânt ca să rămână cu noi până în sfârşitul veacurilor“.

Ruşinea mântuitoare în Spovedanie

Textul celei de-a treia conferinţe este intitulat „Trezirea inimii prin primirea ruşinii în Taina Spovedaniei“ (pp. 108-117). Evenimentul a avut loc în după-masa zilei de 7 iunie şi a fost organizat de ASCOR Cluj în Amfiteatrul Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unul din cele mai generoase spaţii, ca număr de locuri, ale universităţii clujene. Conform celor spuse de părintele Zaharia Zaharou, nevoinţele omului în conformitate cu rânduielile bisericeşti sunt un privilegiu pe care i-l face Dumnezeu: „Toate deprinderile noastre duhovniceşti, pe care ni le propune Biserica, nu sunt nici o povară, nici o necesitate şi nici obligaţie, ci sunt un privilegiu, o cinste pe care ne-o face Dumnezeu pentru a putea să ne găsim adâncul inimii noastre înăuntru vieţii Bisericii. Prin primirea ruşinii pe care o simţim în Taina Spovedaniei găsim puterea de a învinge patimile şi păcatul. Durerea ascezei, ruşinea mărturisirii, greutatea de a posti, toate aceste deprinderi au ca scop scoaterea inimii noastre la arătare, însufleţirea inimii noastre“ (p. 107).

Părintele aminteşte cum ruşinea a apărut în urma căderii protopărinţilor noştri Adam şi Eva şi a fost asumată de Hristos spre mântuirea oamenilor: „Ruşinea a intrat atunci în viaţa lor, iar ei au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputinţă a mai sta înaintea feţei bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la faţa Lui… Încă din rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fost rănită de moarte şi supusă stricăciunii. Hristos a venit în lume tocmai ca să tămăduiască de boală firea omenească, a venit smerit în chip de om, a luat asupra Lui ruşinea noastră şi, prin Învierea Sa, S-a îmbrăcat iarăşi în sfântul şi neprihănitul veşmânt al slavei Sale, cel fără de pată şi încreţitură. A depărtat de la noi orice urmă de ruşine, de vreme ce, precum zice Scriptura, toate ocările celor ce L-au ocărât pe El au căzut asupra Lui. Hristos, dorindu-ne tămăduirea şi mântuirea, nu S-a cruţat pe Sine, ci pentru bucuria pusă înainte-I, a răbdat crucea, neţinând seama de ocara ei. Cu alte cuvinte, suferind ruşinea crucii, Hristos a şters ruşinea noastră şi ne-a mântuit. A făcut cunoscută pe pământ calea Sa smerită astfel încât oricine o va urma să afle pe deplin vindecare şi de aceea Domnul Însuşi îi cheamă la pocăinţă pe toţi cei păcătoşi şi bolnavi“ (pp. 108-109).

Şi această conferinţă a fost urmată de o secţiune de întrebări adresate de cei prezenţi părintelui Zaharia şi răspunsurile acestuia, care formează ultima parte a cărţii (pp. 117-136). Printre diversele subiecte abordate, cărora părintele Zaharia le oferă un răspuns duhovnicesc se numără: spovedania şi alte forme de terapie prin mărturisirea propriilor nedesăvârşiri, lucrarea preoţiei în această viaţă, modalitatea corectă de raportare la eşecurile personale, ce l-a marcat cel mai mult la Părintele Sofronie în anii petrecuţi alături de el etc.