Ceauşescu şi poporul

Un film în regia lui Andrei Ujică, cu Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu în roluri principale. Cu Constantin Pârvulescu, Zoe Ceauşescu şi atâţia alţii în roluri secundare. Un documentar pe nume "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu". Premiera peliculei a avut loc sâmbătă, 30 octombrie, şi poate fi văzut acum în suficiente cinematografe din ţară.

Chiar dacă s-a tot spus că literatura şi cinematografia e covârşită de tratarea epocii ceauşiste, iată că, întocmai ca orice trend, s-a ivit, din tocmai această tendinţă de bagatelizare a unui trecut cu gust de bomboane cubaneze, şi reversul ei: "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu". Atenţie, nu "biografia". Intenţia e destul de transparentă după ce vezi filmul. O nouă perspectivă regizorală ilustrează acum mai puţin culpa unui dictator tiranic şi mai mult culpa colectivă a românilor sub Ceauşescu. Mai precis, ni se spune pe şleau că, pe lângă păcatul pe care ni l-am făcut acceptând de bunăvoie un regim comunist, când puteam să trecem Dunărea înot, la sârbi, să spunem (momente desprinse din realitatea ceauşistă surprinse excelent în filmul din 2006 "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii", în regia lui Cătălin Mitulescu, cu Dorotheea Petre şi Timotei Duma în roluri principale), se mai adaugă şi acela al ipocriziei. În producţia lui Andrei Ujică, rolurile acuzatului şi acuzatorului se inversează. Prin "vocea regizorului", "Ceauşescu" acuză, românii sunt vinovaţi că şi-au ucis fără milă conducătorul căruia îi aduceau, altădată, osanale. Un singur exemplu e edificator. La al doisprezecelea congres, când Constantin Pârvulescu se arată revoltat în plen de nesfârşitele realegeri ale lui Ceauşescu, nu preşedintele ţării e cel care reacţionează violent, ci membrii Comitetului Central care continuă să aplaude, de teamă ca nu cumva să scadă stima de sine a preşedintelui. Personajul lui Andrei Ujică nu e un mincinos, ci un minţit. Când i-au dibuit călcâiul lui Ahile – patima pentru ideologie - cei care l-au înconjurat cu aşa-zisă dragoste au făcut din el o maşină de stors bani, mai exact, de furat. Înconjurat el însuşi de lucruri scumpe, îmbrăcat în cele mai bune haine, locuind cele mai luxoase case, soţilor Ceauşescu li s-a livrat ceea ce au aşteptat de la viaţă: confortul de care au fost privaţi în copilărie. Dar a ştiut Ceauşescu sau n-a ştiut că e minţit şi că, la rândul lui, minte? Unii spun că era prea isteţ să nu-şi dea seama. Ca şi poporul pe care-l conducea. În pelicula lui Andrei Ujică, odată cu fiecare vizită prezidenţială prin prăvăliile din ţară se remarcă rafturile pline ochi de alimente. În conformitate cu "planurile" care ilustrează cifre mai mari decât în realitate. Dar, supriză, iată că într-o brutărie, Ceauşescu exclamă: "În provincie găseşti pâine mai bună!". Şi să nu uităm că filmul e documentar, deci trucajele sunt excluse şi faptele vorbesc de la sine, înainte ca personajele să deschidă gura.

Publicul a râs, dar n-a fost râsul lui

În rezumat, după moartea lui Dej, un tânăr zelos şi convins de ideologia îmbrăţişată se remarcă prin fapte deosebite. Mai întâi schimbă denumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. Ca secretar general al partidului, ia o poziţie fermă faţă de încălcarea pactului de la Varşovia. Când Cehoslovacia e invadată de armate sovietice şi de trupe ale altor susţinători ai pactului, Ceauşescu refuză să trimită armate, rămânând astfel fidel tratatului semnat. Îşi atrage imediat simpatia cehoslovacilor şi nu numai. Vizita lui Nixon din 1969 e şi ea punctată, fiind, de altfel, prima vizită a unui şef de stat american într-o ţară din Est. Realizările "bunăstării" de tip comunist sunt şi ele evidenţiate: brandul automobilistic Dacia, Casa Poporului, cartiere întregi de apartamente pentru populaţie. Ceauşescu apare în documentarul lui Ujică drept un bun diplomat, păstrând relaţii de "pretenie" cu toate ţările, dar parcă mai abitir cu nevasta şi copiii. Un Ceauşescu poetizat, aruncând priviri tandre către soţie şi care a smuls, de multe ori, râsete inexplicabile din partea spectatorilor din sală. M-am întrebat de ce. În fond, de ce să râzi, nu e nimic de râs, acest Ceauşescu e mai firesc şi mai plauzibil decât imaginea cinicului ireparabil, care a fost întreţinută şi de care n-a scăpat nici chiar odată cu împuşcarea sa.

"Sunt fiu de ţăran", subliniază Ceauşescu în momentul în care i se conferă titlul de Doctor Honoris Causa, căutând să se disculpe parcă de titlul onorific prin aceea că ideologia l-ar obliga s-o facă şi pe-asta.

"Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale!" face parte dintre ultimele sale replici, drept răspuns, totuşi, la brusca schimbare de macaz a anchetatorului care îi vorbeşte acum la pertu şi îi aruncă în batjocură "lasă placa asta!". "Istoria va dovedi", mai spune Ceauşescu. "Restul sunt falsuri, provocări".

Nu ştiu dacă istoria dar, cu siguranţă, un film documentar bine documentat dovedeşte cel puţin că nu numai conducătorul unui popor poate fi vinovat de starea lui precară, dar şi poporul însuşi. Şi că, dacă un popor întreg a fost minţit, la fel de posibil este să se fi întâmplat şi cu însuşi conducătorul lui. Care a murit împuşcat, cum nu merita să moară, ca şi poporul lui.