Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Cultură Imaginea lui Iisus în cinema

Imaginea lui Iisus în cinema

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Cultură
Un articol de: Elena Dulgheru - 18 Aprilie 2011

Reprezentarea vieţii şi patimilor Mântuitorului în cinema a fost întotdeauna o problemă delicată, atât din punct de vedere teologic, cât şi din cel al eticii punerii în scenă. De la începuturile cinematografului, imaginea lui Iisus a preocupat lumea filmului. Încercările de a reconstitui evenimentele care au zguduit din temelii istoria omenirii au fost destul de numeroase, încă din perioada filmului mut.

Primele pelicule pe acest subiect datează din 1897-1898 şi sunt reconstituiri filmate ale spectacolelor europene de teatru religios tradiţional, precum "Patimile de la Horvitz" şi cele "de la Oberammergau". Filme de câteva minute ori lungmetraje ambiţioase, realizate de Louis Lumière, George Méliès, Ferdinand Zecca, Lucien Nonguet, Victorin Jasset pentru mari studiouri franceze sau newyorkeze, acestea s-au bucurat de un succes considerabil în Europa şi în America, acreditând una din temele "sigure" ale primelor decenii de cinema.

Un instrument nou şi atrăgător de propovăduire

Potenţialul apologetic al actualizării scenice a evenimentelor de acum 2.000 de ani era încurajator atât pentru studiourile cinematografice, pentru care larga audienţă era un criteriu vital, cât şi pentru organizaţiile bisericeşti catolice şi (neo)protestante, care descopereau în cinema un instrument nou şi atrăgător de propovăduire. Aceste două mari atuuri şi motivaţii ale producţiei de ecranizări evanghelice au funcţionat în primele decenii de la începutul erei ecranului, dând naştere mai multor realizări memorabile. Printre acestea: filmul "I.N.R.I." al lui Robert Wiene (1923), relansat în 1934 cu titlul "Coroana de spini", "Golgotha" de Julien Duvivier (1935), primul film sonor despre Iisus, o reconstituire fidelă, dar lipsită de fior religios a Patimilor, cele trei ecranizări (toate, americane) ale romanului lui Lew Wallace "Ben-Hur", produse în 1908, 1925, respectiv 1959, cea mai importantă fiind ultima, semnată de Billy Wyler, şi mai ales superproducţia de mare succes a lui Cecil B. De Mille "Regele regilor" (1927), maestrul neîntrecut al marilor montări pe teme religioase de pe continentul american, care va prilejui în 1961 un remake pe măsură (tot hollywoodian), semnat de Nicholas Ray.

Incontestabil, cele mai multe producţii pe această temă provin din America şi din vestul Europei, adică din spaţiul (neo)protestant şi catolic, în care "teatrul Patimilor" şi "misteriile creştine" s-au integrat de multă vreme în tradiţia spectacolului popular şi au fost perpetuate de gustul public, câtă vreme creştinismul a rămas religie de masă şi dominantă.

Ce s-a întâmplat, însă, în Est? Pe de o parte, "puterea Sovietelor" şi ateismul impus de marxism, pe de altă parte, dezinteresul civilizaţiei orientale pentru regizarea de mari spectacole religioase - sunt argumente ale abţinerii studiourilor est-europene de la reproducerea industrială pe peliculă a unor clişee evanghelice, străină de spiritul popular şi de specificul misticii ortodoxe. Un alt tip de film religios, mult mai profund şi mai puţin demonstrativ, se va naşte peste câteva decenii în Răsărit, tocmai când religiozitatea Apusului va decade dramatic, corupând alarmant şi ecranul.

Dar să revenim în Apus. Merită menţionată mutaţia de perspectivă asupra Patimilor şi a imaginii lui Iisus, concretizată în modul de filmare: dacă în perioada filmului mut şi la începuturile sonorului predominau cadrele largi şi o anumită reticenţă în apropiere de chipul lui Hristos, specifice tabloului religios occidental, începând din anii â60, cineaştii (ca Pasolini, Zeffirelli, Gibson) păstrează tratarea realistă, dar sunt tot mai interesaţi de observarea în prim-planuri a reacţiilor omului-Hristos - sarcină dificilă şi extrem de riscantă sub raportul credibilităţii mesajului religios şi care îi va pune la încercare atât pe regizori, cât şi pe interpreţi.

Acestei îndrăzneţe mutaţii de perspectivă îi datorăm cele mai apreciate şi mai difuzate, azi, montări ale biografiei hristice: "Evanghelia după Matei" a lui Pier Paolo Pasolini (1964), "Iisus din Nazaret" de Zeffirelli (1977) şi "Patimile lui Iisus" de Mel Gibson (2004). Faptul că două dintre ele sunt semnate de catolici convinşi, iar una de un marxist şi ateu fervent nu le-a influenţat virtuţile artistice, nici puterea apologetică şi emoţională în faţa maselor. Detaliile de nuanţă - armonia şi echilibrul lui Zeffirelli, austeritatea frustră a lui Pasolini, patetismul visceral al lui Gibson, sesizate de specialişti, nu le-au afectat buna primire din partea publicului de toate confesiunile, nici capacitatea (neaşteptată) de a produce convertiri. Reluarea lor anuală de televiziunile din toate colţurile lumii devine un fapt de la sine înţeles şi le multiplică impactul.