Legăturile lui Nicolae Steinhardt cu românii din Occident

Monahul scriitor Nicolae Steinhardt a avut legături puternice cu marii intelectuali români din exil, în pofida greutăţilor inerente sistemului totalitar din România, a urmăririlor şi interceptărilor de scrisori şi colete. Fostul deţinut politic (condamnat în lotul Noica- Pillat, a făcut detenţie între anii 1958 și 1964) a făcut şi două călătorii în Europa după eliberare, în timpul cărora s-a văzut cu mulţi dintre românii de acolo.

Autorul „Jurnalului fericirii”, carte devenită emblematică pentru memorialistica românească a închisorilor comuniste, a avut legături de prietenie cu aproape toţi marii oameni de cultură din perioada interbelică. Aceste legături, bazate pe afinităţi culturale, iar ulterior şi creştine, aveau să se transforme în adevărate modele de generozitate şi altruism peste ani, în ciuda vicisitudinilor istorice: schimbarea de regim politic, detenţia sa şi a unora dintre ei, emigrarea altora, şicanarea continuă şi urmărirea de către fosta Securitate ­la care era suspus el, dar şi mulţi dintre cei aflaţi peste hotare, confiscarea manuscriselor şi a unor cărţi din străinătate. Cu toate acestea, îşi trimit scrisori şi colete cu apariţii editoriale şi discuri cu muzică, fiind nu numai un schimb cultural, ci şi o nevoie umană de a avea veşti unii despre alţii. 

Harta corespondenţei

George Ardeleanu, cercetător al biografiei şi operei lui N. Steinhardt, a identificat o pleiadă întreagă de români exilaţi cu care coresponda monahul scriitor: „O «hartă epistolară» extrem de extinsă, care provoacă frisoane ofiţerilor de securitate: de la Paris, îi scriu şi primesc scrisori de la N. Steinhardt: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Marie-Fran­ce Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda şi Vlad Stolojan, George Tomaziu, Toma Pavel ş.a.; de la Santa Cruz de Tenerife - Alexandru Cio­ră­nescu; de la San Diego ori ­Wa-­ shington - Virgil Nemoianu; de la Otawa - acelaşi Toma Pavel; de la Sydney - Lucian Boz; de la New York - Eugène Jenney; de la Bruxelles - Emanuel Neuman; de la mănăstirea benedictină din  Chevetogne - Michel von Paris ori Prieur P.; din Israel - Alexandru Mirodan, Victor Rusu, Lilli Roshenthal, Hugh Wybrew şi multe rude şi prieteni; de la Chicago - Cristinel şi Mircea Eliade; de la Zürich - Stella Sonneinsche­in; de la Lugano - Svetlana Paleologu Matta; de la München - George Ciorănescu ori Sanda Şora; de la Toronto - Sanda Teodosiu; de la Essex - Rafail Noica; de la Londra - The Times Litterary Su­ppliment etc.” („N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii”, Humanitas, 2009).

O părere mai cuprinzătoare asupra fenomenului epistolar dintre Monahul de la Rohia şi exilaţii români reiese din lectura volumului „Dumnezeu în care spui că nu crezi...” (Humanitas, 2000, ediţie îngrijită de Monica Manu), care cuprinde 250 de scrisori expediate de Steinhardt către Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, aflaţi la Paris, în perioada 29 aprilie 1967 - 28 decembrie 1983. O bună parte dintre cărţile trimise de monah sunt recenzate de cei doi şi difuzate la postul de radio Europa Liberă, atât de ascultat de cei din ţară. Desigur, Securitatea nu stă cu mâinile în sân, ci descinde la Mănăstirea Rohia şi-l avertizează să întrerupă legăturile cu cei de dincolo. De două ori i s-au confiscat pagini întregi de manuscris, două variante ale „Jurnalului fericirii”. Din fericire, el pusese la adăpost mai multe copii ale acestuia.

Călătoriile prin Europa

După studiile în Drept şi Litere şi doctoratul obţinut în 1936, Nicolae Steinhardt a făcut o călăto­rie mai lungă de aprofundare a ­cunoştinţelor în Europa. Fiind rudenie mai îndepărtată cu părintele psihanalizei, Sigmund Freud, l-a cunoscut cu acea ocazie. După cum avea să consemneze şi în scris, cunoaşte atunci şi splendorile culturale ale Franţei, Elveţiei şi Marii Britanii. La Londra, după cum relatează în „Jurnalul fericirii”, avea să meargă la câteva întâlniri cu membrii Grupului de la Oxford, ale căror idei creştine îl impresionau întrucâtva. Acest prim contact pe viu cu lumea vest-europeană avusese loc între anii 1937 și 1939. În acelaşi „Jurnal al fericirii” găsim dovezile dorinţei de intrare în creştinism cu mult înainte de închisoare: „Londra, 1938: Duminică îmi petrec după-amiezele plimbându-mă în City. Străzile sunt absolut pustii... La intervale dese biserici, capele. Sunt închise. Aş dori să intru. M-ar primi Hristos? Nu mă poate primi. Cu alde mine nu are a face, ne urăşte. Dar dacă nu urăşte pe nimeni? Dacă se plimbă şi el pe străzile acestea pustii şi misterioase în căutare de suflete?”

Nicolae Steinhardt a putut face însă şi în plin comunism două călătorii în Europa de Vest. Prima,  între 1 aprilie şi 1 septembrie 1978, şi a doua, între 29 septembrie 1979 şi 1 martie 1980. Monahul de la Rohia reuşea să ajungă în Franţa, Belgia şi Elveţia. Prima dată a locuit la mănăstirea benedictină de la Chevetogne, din Belgia. A doua oară a stat şi la Chevetogne, dar şi în casa lui Mircea Eliade de la Paris din Place Charles Dullin.

Experienţa, trăirile şi impresiile din aceste călătorii în lumea liberă avea să le exprime cu multă efuziune în scrisori către prieteni precum Virgil Nemoianu, Virgil Ierunca, părintele Dumitru Stăniloae. Aflat acolo, avea să-şi revadă vechii prieteni: M. Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vlad şi Sanda Stolojan, Emanuel Neuman, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii.

Impresiile sale din acele vizite le-a publicat în volumul „Escale în Timp şi Spaţiu”, apărut în 1987 la Editura Cartea Românească, dar mult cenzurat. În volumul postum „Monologul polifonic” (Dacia, 2002) au fost incluse câteva pagini inedite despre aceste ­călătorii în Occident. Vorbeşte despre o vizită la Lugano, în Elveţia: „Eminescu este universal! Dau şi aici peste el. Svetlana Paleologu, conferenţiară de limba şi literatura română la Universitatea din Zürich, pregăteşte o lucrare unde e cercetat în lumina filosofiilor veacului nostru, mai ales a lui Heidegger şi a existenţialismului. Svetlana lucrează cu entuziasm, cu patimă, febril”. Apoi, povesteşte despre întâlnirea de la Paris: „Plimbare cu Emil Cioran din bulevardul Saint Germain până-n avenue de Breteuil. Tot despre credinţă şi tot despre iertare”. Mai notează idei din discuţiile cu diverşi călugări benedictini la Chevetogne. Alte pagini, despre întâlnirea cu vechiul său prieten Emanuel Neuman, la Bruxelles. Când ajunge la Fribourg, în Elveţia, scrie cu nostalgie: „Cât de mult simt lipsa lui Dinu Pillat. Ce fericit aş fi fost să pot străbate locurile acestea împreună cu el ori măcar să-i scriu”. Din nou la Paris, în 1980, merge la micuţul Teatru La Huchette pentru a vedea piesa lui Ionescu, „Cântăreaţa cheală”, un fenomen teatral unic în acea vreme.

Tot ceea ce vede, aude, citeşte sau contemplă Steinhardt pe străzile marilor oraşe occidentale este trecut prin mintea sa încreştinată în mizeria închisorii, iar libertatea o mărturiseşte totdea­una a fi iubirea lui Hristos. Pe aceasta nu conteneşte s-o aducă la cunoştinţă prietenilor săi, credincioşi sau nu, de aproape sau de departe.