„Lourdes“ - un film despre miracol şi suspiciune

Prezentat în 2009 la Mostra di Veneţia, filmul "Lourdes" al regizoarei austriece Jessica Hausner a stârnit destulă senzaţie: un premiu al presei de film (FIPRESSCI) şi un altul al asociaţiei catolice SIGNIS consemnau dubla valenţă, artistică şi creştină, a coproducţiei franco-austriece. Încă o suită de distincţii de virtuozitate cinematografică la câteva festivaluri europene confirmau valoarea artistică a unei producţii cvasidocumentaristice, destinate strict, la prima vedere, propagandei catolice.

Filmele cu tematică confesional-religioasă explicită sunt rare în festivaluri; şi mai rar ajung la marele public. Aşa că, mai ales când calitatea lor nu este una oarecare, apariţia lor merită consemnată; chiar dacă nu satisface întru totul (iar sub raport spiritual, poate chiar dezamăgi) cerinţele unui public de tradiţie ortodoxă.

Boala şi vindecarea

Filmat în celebra localitate din sud-vestul Franţei a legendarelor apariţii mariale, redând fidel ritualul şi atmosfera actuală a marilor pelerinaje internaţionale, filmul scris şi regizat de Jessica Hausner este o dezbatere, instrumentată cu tot scepticismul vest-european, asupra realităţii şi naturii miracolului.

Pelicula urmăreşte un grup de pelerini, a cărui figură centrală este Christine, o tânără cu scleroză în plăci, ţintuită într-un cărucior cu rotile. Cu toţii au, ei sau rudele lor, probleme grave de sănătate; cu toţii sunt sceptici, suspicioşi, temători în faţa miracolului, claustraţi în coaja groasă a propriului egoism. Convoiul nesfârşit de cărucioare cu rotile este asistat de veselele surori de caritate ale Ordinului de Malta, nişte tinere venite mai mult să flirteze cu gardienii, decât să se dedice bolnavilor. Vizitele la grota Sfintei Fecioare, messele şi binecuvântările, spovedaniile şi stropirea cu apă sfinţită - toate se desfăşoară potrivit unui program amănunţit, urmărit de călugăriţele supraveghetoare şi de surorile de caritate.

Subiectul unic de discuţie al tuturor sunt boala şi vindecarea, realitatea sau aparenţa minunii, şansa sau dreptul fiecăruia de a se tămădui, veşnicul "De ce eu?", "discreţionaritatea" lui Dumnezeu în acordarea graţiei Sale. Puţină lume crede, dar toţi vin să pipăie stânca pe care se spune că ar fi apărut Sfânta Fecioară. Un birou de consemnare şi verificare a miracolelor nu lasă să se strecoare nici o… "trişare" a lui Dumnezeu sau a oamenilor: "Dacă după vindecare boala recidivează, minunea e falsă, nu se consideră" - explică o pelerină.

Clipa izbăvitoare

Ca şi ceilalţi, Christine crede şi nu crede, îşi oferă Lourdes-ului mai mult prezenţa fizică, decât evlavia: aceasta pare să fie măsura tuturor. Dar iată că, după spovedanie şi stropirea cu apă sfinţită, tânăra fosforică începe să prindă putere, iar într-o dimineaţă se trezeşte aproape vindecată: înjghebarea câtorva paşi şovăiţi este o minune pentru ea, ca şi pentru bătrâna credincioasă care o însoţeşte. Miracolul e comunicat, verificat în cabinetul medical, aplaudat de mulţimea de pelerini, care continuă să îşi aştepte, şi ei, clipa izbăvitoare. Christinei i se strânge mâna, călugăriţele şi pelerinii o felicită distant, ca pe o premiantă invidiată: "Bravo!" Nimeni

nu-şi permite efuziuni sentimentale, nimeni nu vrea să pară ridicol, ori să fie luat, Doamne fereşte, drept mistic! La Lourdes, minunile par a avea uşi strâmte. "Dar de ce ea, o nou-venită, şi nu celălalt, paraplegicul, care vine aici de 15 ani?" "Aţi simţit o elevaţie spirituală aparte?" "Nu tocmai", răspunde Christine. "Sper că Dumnezeu a fost just alegându-mă pe mine pentru a mă vindeca" - rosteşte eroina de pe un podium, în faţa bolnavilor rămaşi în continuare în cărucioare - ca ultimă parte a ritualului de mulţumire pentru darul primit. Christine se bucură de primii paşi în noua ei viaţă, în care simte că are un viitor. Dar vindecarea nu e certă, finalul rămâne deschis.

Filmul nu judecă, sesizează comportamente

Bogat în notaţii de atmosferă, echilibrat şi onest, filmul a fost bine primit de catolici, care l-au îmbrăţişat ca pe un material didactic, din rarele oferite de arta ecranului. Nu e de aşteptat să facă aceeaşi carieră în lumea ortodoxă. Merită apreciată prestaţia discretă şi convingătoare a Sylviei Testud, interpreta eroinei principale, care are destoinicia să ne transporte în universul trăirilor unui bolnav de scleroză multiplă, care se zbate între tirania fiziologiei, incertitudinea credinţei şi obligativitatea utopică a speranţei.

Filmul nu judecă, nu îngroaşă moravurile, ci sesizează comportamente, reflexe, realităţi, mai ales psihologice, extrem de actuale, din lumea celor care încă îşi fac semnul crucii…