Pionierul şcolii de neurologie şi-a pierdut memoria

De vrei să vizitezi o casă memorială în Capitală, e bine să nu te încrezi în lista ce apare în ghiduri. Multe pe hârtie, puţine în realitate. Se reabilitează, se retrocedează, se alege praful… De ai la îndemână un număr de telefon al muzeului cu pricina, nu te sfii, sună şi vei afla dacă mai există ceea ce cauţi. De pildă, dacă vrei să vezi casa în care a locuit şi a trăit între 1910 şi 1938 părintele şcolii româneşti de neurologie, prof. dr. Gheorghe Marinescu (1863-1938), o să dai un telefon la numărul aflat în prezentarea ghidurilor - strada Thomas Masaryk, nr. 27 - , fiindcă ai devenit prevăzător.

Experienţele anterioare te-au învăţat că proporţia muzeelor închise e mai mare decât a celor deschise - în ceea ce priveşte casele memoriale, ce ar trebui să onoreze memoria personalităţilor româneşti. Personalităţi care, de regulă, au ales să se întoarcă în România şi nu să rămână în străinătate, acolo unde ar fi fost onorate nu numai în viaţă, ci şi după moarte.

Telefonul fără fir

Revenind la telefon, vei fi bucuros să constaţi că numărul la care suni e alocat, însă dialogul ce se înfiripă cu doamna de la capătul firului îţi risipeşte bucuria. E un cabinet - parcă medical, înţelegi - da, aşa e, e chiar numărul afişat pe internet ca aparţinând muzeului, dar doamna nu ştie nimic de acest muzeu, unde se află (chiar şi-a propus să se ducă într-o zi la adresa acestui muzeu). Amabilă doamna, dar nu ştie mai ales cum să procedeze pentru ca persoanele care caută muzeul să-l şi găsească. Îi pare rău că nu te poate ajuta şi nu, nu-i nici un deranj.

Închizi şi gândeşti că are dreptate, prea mare deranj nu se poate să fi fost, fiindcă în afara Mărţişorului, celelalte muzee pe care le-ai văzut nu par a fi prea bătute de picior curios. Cum să dai însă de urma muzeului pe care-l cauţi? Mai suni o dată, de data asta la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti. Şi aşa afli că acea clădire-muzeu care adăpostea cam 1.000 de obiecte ale doctorului Gh. Marinescu a fost retrocedată, vândută de vreo trei ori şi restaurată, iar acum e o mândreţe de clădire care a fost prezentată şi în revistă! Şi obiectele din muzeu? Păi, obiectele sunt la Muzeul de Istorie al Bucureştiului!

Noroc că e mare Palatul Şuţu, cel care care adăposteşte Muzeul de Istorie al Bucureştiului! Mare noroc! Ce ne făceam dacă era mai mititel şi nu putea cuprinde, pe la subsol, toată bogăţia risipită prin casele memoriale din tot oraşul? E mai bine aşa, să fie toate la păstrare, toate la un loc, la grămadă! Că oricum nu vizita mai nimeni muzeele. Sau le vizita? Te pomeneşti că dacă s-ar găsi nişte clădiri care să fie amenajate drept muzee şi ar fi promovate, oamenii chiar ar dori să-şi cunoască oamenii de valoare pentru a-i da drept pilde copiilor lor…

Dar, la urma urmei, ce ai fi putut vedea într-o casă memorială dedicată celui care a pus bazele neurologiei în România? Fotografii de familie, diplome, decoraţii, obiecte personale, mobilier, documente, scrisori, articole din ziarele timpului. Un aparat de filmat şi proiecţie cinematografică, din 1900, folosit la cercetări ştiinţifice şi scrisoarea lui Auguste Lumiere către doctorul Marinescu…

O donaţie pentru un muzeu cu termen redus

Aşa-i că nu mare lucru ai fi avut de văzut? Pe când alte naţii nu ştiu cum să ridice o clădire pentru a slăvi un tablou, noi, românii, nu ştim cum să facem să ne distrugem mai repede, iremediabil, memoria. Muzeul "Gheorghe Marinescu" fusese inaugurat în 1954, în urma donaţiei fiului şi fiicei doctorului. Acesta se stinsese din viaţă în 1938, lăsând în urma sa descoperiri care revoluţionaseră medicina. Provenea dintr-o familie modestă din Bucureşti, era orfan de tată şi încercase să respecte dorinţa mamei de a deveni preot, urmând cursurile seminarului. După aceea însă a ales medicina - în paralel cu Facultatea de Politehnică pe care a frecventat-o doar un an - şi acesta a fost drumul pe care a mers toată viaţa.

Dacă te-ar întreba cineva acum, în faţa clădirii retrocedate, cu porţile închise pentru totdeauna, ce ai fi dorit să vezi, i-ai răspunde: Câteva fotografii cu marele profesor. Scrisoarea de la Auguste Lumiere, aparatul de filmat… Diplomele celor 7 academii şi 26 de societăţi medicale din lume care l-au avut ca membru. Tabloul semnat de pictorul francez Montchablon, intitulat "O lecţie clinică la Spitalul Brâncovenesc" şi unde l-aş fi recunoscut pe Gheorghe Marinescu. Biroul la care a lucrat… Scrisorile primite de la Pavlov, Ruth, Darwin, Pierre şi Marie, Curie, Ramon y Cajal… Tot ce e legat de viaţa acestui om. Recunoşti că termenii medicali te depăşesc, că nu-i prea înţelegi pentru că sunt de specialitate, dar poţi înţelege că lui Gheorghe Marinescu omenirea îi datorează mult în domeniul neurologiei. Preparator în laboratorul lui Victor Bebeş, cu siguranţă că s-a arătat strălucit din moment ce acesta l-a trimis la Paris să-şi continue studiile. Nu numai că le-a continuat, dar a fost şi primul român care a ţinut cursuri la Sorbona. A lucrat în spitale pariziene şi a primit oferte de lucru în diferite ţări, dar în 1897 a revenit la Bucureşti, ca şef al Serviciului de boli nervoase la Spitalul Pantelimon. Aici l-a avut intern pe C.I. Parhon. Un an mai târziu a fost numit profesor la Facultatea de Medicină şi acesta a fost şi anul în care a realizat primul film ştiinţific din lume, cu tema: "Tulburările mersului în hemiplegia organică".

Deschizător de drumuri

În domeniul neurologiei a fost un pionier. Studiile despre epilepsie, epidemia de encefalită letargică au fost apreciate de lumea întreagă. A folosit metode experimentale ca transplantul şi culturile de ţesut nervos, a contribuit la localizarea formaţiunilor nervoase, a studiat fiziologia şi fiziopatologia sistemului nervos, fiind primul medic din lume care a folosit metoda encefalografică şi metoda reflexelor condiţionate în studiul isteriei, nevrozelor, epilepsiei. Pionier a fost şi în aplicarea metodelor histologice, histochimice şi histopatologice în neurologie. A izolat o boală eredodegenerativă a sistemului nervos, cunoscută sub numele de sindromul Marinescu-Sjoegren. A fost ales membru corespondent al Academiei Române, dar şi al Academiei Franceze de Medicină, iar distincţiile primite peste hotare sunt, poate, egale ca număr cu invitaţiile de a şi lucra în ţările respective. A ales însă să lucreze tot în România, la Clinica de boli nervoase transferată de la Spitalul Pantelimon la Colentina. Ca o ironie, aici, la Colentina a început în 1915 construirea unei clinici moderne destinată celor cu afecţiuni neurologice, însă clinica a fost gata abia 21 de ani mai târziu. Războiul mondial a întrerupt proiectul, dar şi nepăsarea guvernanţilor.

Nepăsare

Tot nepăsarea guvernanţilor face ca acum tot ce e legat de memoria acestui mare om să fie la subsolul Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti. La poarta fostului muzeu, un paznic particular îţi va spune că mai vin oameni cu gândul de a vizita casa în care a locuit doctorul Marinescu, dar trebuie să-i întoarcă din drum în ciuda insistenţelor lor, pentru că aici e casă particulară. Da, era muzeu înainte şi chiar cunoaşte pe cineva din vecini care, cu ani în urmă, a fost mirat să vadă că subsolul era plin de cranii. Te întrebi, în timp ce te îndepărtezi, dacă şi acestea au fost depozitate la Muzeul de Istorie sau au fost pierdute pe drum, socotite fiind drept inutile…