Regizorul Alexandru Tocilescu: „Nu am făcut poliţie politică“

Duminică, 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului, în cadrul Conferinţelor Teatrului Naţional Bucureşti (TNB), regizorul Alexandru Tocilescu a vorbit despre diferitele aspecte ale rezistenţei prin cultură în sfera teatrului. Vreme de două ore, regizorul a povestit despre cenzura comunistă, într-un discurs pe cât de grav, pe atât de efervescent şi totodată ironic.

Regizorul şi-a început discursul amintindu-şi de cărţile care i-au marcat copilăria şi adolescenţa: "Universul meu era populat de aventuri, de personaje excepţionale, de căpitanul Nemo, de copiii Căpitanului Grant, Don Quijote, Muschetarii, de bătălii... Aveam o pasiune nebună pentru citit. Îmi plăcea Jules Verne, devoram Tolstoi şi Dostoievski. Moda şi timpurile au făcut ca preferinţele mele să se îndrepte către literatura anglo-americană, franceză, iar seara deschideam radioul pentru "Vocea Americii" şi radio din Londra. Anii au trecut şi am început să scriu, şi mi-am dat seama că discursul meu avea o veritabilă tentă politică..."

Tocilescu şi-a continuat discursul, amintind de perioada când "Securitatea ajunsese să fie interesată de casa mea pentru că la mine veneau pictori, scriitori, poeţi, actori, regizori. Am refuzat să intru în jocul lor. Primeam în fiecare dimineaţă câte un telefon: "Noi suntem, v-aţi mai gândit?" Era ceva foarte neplăcut... Nu am făcut poliţie politică niciodată, iar dovada este certificatul meu de la CNSAS. Cele două dosare sunt pline de turnătorii, cum că aveam un limbaj neadecvat, cum că îmi lipsesc calităţile profesionale. Am fost ţinut mult timp sub supraveghere, telefonul îmi era ascultat, mi se instalaseră microfoane în toată casa, deja era un atentat împotriva libertăţii mele. A am început să simt o nevoie acută de a mă răfui cu sistemul."

Disidenţa în faţa unui sistem ideologic autoritar

Vizibil afectat de sistemul ideologic autoritar, regizorul a început să scrie piese cu mesaje protestatare. Piesa "Sânziana şi Pepelea" ascundea un pamflet politic foarte acut pentru zilele respective. Primul atac important pe care l-a făcut cu un spectacol a fost în "Cabala bigoţilor" de Molière şi în "Tartuffe" de Bulgakov.

"Şi cum orice piesă trecea înainte pe la minister, iar după ce se aviza textul, putea fi montată, cititul printre rânduri nu era specialitatea celor ce erau la propagandă. Ei lecturau textul care le spunea o poveste, dar nu aveau îndemânarea de a vedea mai departe şi nici dibăcia de a transforma metafora în limbaj cotidian. Pentru noi, sub costumul lui Ludovic, se ascundea Ceauşescu, iar sub cel al lui Moliére, un disident. Oamenii din sală receptau foarte bine mesajul, mult mai bine decât puteau să-l înţeleagă tovarăşii cu o pregătire medie primară. Spectacolul a devenit astfel un fel de vârf de lance al protestului nostru mut, fie că era vorbit în limba lui Molière sau a lui Bulgakov. La un moment dat, Molière stă de vorbă cu bufonul lui Ludovic, care, întâmplător, se numea "Cizmarul cel drept". El exersa cu acest bufon un discurs pe care trebuia să i-l spună regelui, dar, de fapt, Cizmarul nu spunea nimic în discursul său. Mesajul teatral ajungea la oameni mult mai uşor decât mesajul scris, iar noi urmăream ca acesta să ajungă la cât mai mulţi dintre ei", a explicat regizorul.

Piesele "Tartuffe" şi "Caballa bigoţilor" erau un reper important pentru mesajele sale anticomuniste, pregnant ironice. Alexandru Tocilescu a continuat: "Securitatea a început să se prindă şi ajunsesem să fiu supravegheat. Dar niciodată nu mi-am făcut probleme şi nu mi-a fost frică de nimeni, nici de prieteni, nici de cei din jur. Ce dacă într-o zi am rugat o prietenă să-mi aducă o casetă de muzică mexicană, iar pe ea era o discuţie din camera mea, înregistrată cu două zile în urmă..."

Au urmat mai apoi alte câteva piese, mai agresive, "Paradis de ocazie", o piesă a lui Tudor Popescu în care Tamara Buciuceanu juca rolul unei activiste. A intrat în funcţiune un fel de teatru care depăşea în satiră tot ce făcuse Ion Băieşu.

Intelectualitatea românească şi lupta anticomunistă

Alexandru Tocilescu şi-ar fi dorit ca acei colegi care au plecat în străinătate, pe timpul comunismului, să fi luptat prin cultură, cu sistemul, chiar dacă erau în altă ţară: "Acei regizori foarte mari care au plecat din ţară în anii â70, pentru că nu mai suportau agresiunea Partidului, au fost numiţi în "Dilema Veche" ca promotori ai mişcării de rezistenţă. Dar ei au plecat şi au făcut spectacole extraordinare, şi-au văzut de viaţa lor, dar nu au făcut nici măcar un spectacol în care să protesteze împotriva a ceea ce se întâmpla aici, să ironizeze sau să satirizeze. Aceşti oameni nu au plecat să lupte pentru libertate pe un front, ci s-au dus pur şi simplu să-şi rezolve existenţa sau viaţa. Cine a rămas aici, ori s-a dat de partea tovarăşilor şi a avut o viaţă minunată şi a putut să umble în străinătate, ori a avut de suferit..."

" Acei regizori foarte mari care au plecat din ţară în anii â70, pentru că nu mai suportau agresiunea Partidului, au fost numiţi în "Dilema Veche" ca promotori ai mişcării de rezistenţă. Dar ei au plecat şi au făcut spectacole extraordinare, şi-au văzut de viaţa lor, dar nu au făcut nici măcar un spectacol în care să protesteze împotriva a ceea ce se întâmpla aici, să ironizeze sau să satirizeze." - Alexandru Tocilescu, regizor de teatru şi film