Am înțeles că Dumnezeu ne-a ales să trăim aceste vremuri, să primim aceste lecții de viață și să învățăm ceva din toate. Mai resemnați, mai izolați, mult mai înclinați către post și rugăciune și mai tăcuți, am trecut Sfintele Sărbători de iarnă fără hărmălaia anilor trecuți, fără nenumăratele petreceri răsunătoare și fără sens, însă cu multe rețineri..., iar aceasta este o formă de postire. În ultima vreme, postul devenise pentru unii mai mult o dietă de slăbit sau un moft vegan, decât purificare sufletească în vederea mântuirii.
Mulți au descoperit sensul cuvintelor „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Tulburați sau încercați mai greu în perioada pandemiei, au văzut că nici cunoștințele științifice, nici banii, nici relațiile nu sunt resurse suficiente pentru a lupta cu „dușmanul” nevăzut și s-au întors către Dumnezeu și Biserica Sa, într-o căutare sinceră și firească. Există și o teamă, alimentată de multe ori de diverși factori pe care nu vreau să-i comentez, teamă care descurajează și poate duce la depresie. Se tot vorbește despre nevoia de socializare a copiilor, despre necesitatea reluării școlii normale, normalitate care va rămâne, pentru o vreme, din păcate, sub semnul incertitudinii. Am observat lucrul acesta intrând în clasa virtuală, unde dacă nu salutam tare, de câteva ori, elevii nu mă observau, pentru că vorbeau de-ale lor…
Aceasta este școala lor, la care s-au adaptat. Nici nu se mai plâng. Sunt optimiști că vor reveni la școală curând, poate din luna februarie... I-am urmărit pe cei mai mici, din clasa I-a sau a II-a, care nu mai stau cu părinții alături, oră de oră, căci s-au învățat cu orarul, cu pauza, cu așteptarea profesorului pe timpul pauzei, fără să iasă din aplicație, cu o maturitate de admirat. Unii sunt atât de buni utilizatori ai platformei școlare, încât la prima oră, când mă conectez pentru a transmite link-ul către doamna învățătoare, pentru a-l comunica pe grupul părinților, cei mici se conectează singuri, nerăbdători. Eu las camera video închisă, până la fix, pentru a se aduna toți. Îi aud cum intră grăbiți, înainte de ora 8:00, salută chiar dacă nu mă văd, pentru că mă știu prin apropiere… De multe ori, mai schimbăm impresii, îi mai întreb una-alta, iar ei vor să începem mai repede ora, parcă vor să uite unde și cum sunt, să intrăm în „splendoarea disciplinei Religie”, cum mi-a spus o elevă de clasa a IV-a.
Altă dată am intrat la ora pe care doamna învățătoare o prelungise, matematică, la clasa pregătitoare. Am așteptat câteva minute, neîndrăznind s-o întrerup pe colega mea, căci era atât de implicată în explicații, aprinsă la față. Cei mici răspundeau greu și prea încet. Mă frământam admirându-i efortul și pândind momentul oportun să-mi fac simțită prezența, dar mi-a luat-o înainte o voce care s-a auzit tare și clar, ca o izbăvire: „În sfârșit, religia!”
Pentru că și eu, ca adult, mă despart cu greu de sărbătorile din preajma Nașterii Domnului, am folosit la clasa pregătitoare, în prima oră a acestui an, o legendă care să mă ajute la recapitularea materiei. Este vorba despre „Legenda celor mai frumoase daruri”, a îndrăgitului Leon Magdan, foarte frumos ilustrată și perfectă pentru evidențierea importanței familiei și a virtuților creștine. Toți copiii au fost încântați, au răspuns cu amănunte la întrebările de verificare a atenției cu care m-au urmărit, au înțeles mesajul textului. Le-a plăcut foarte mult, pentru că cititul poveștilor a fost înlocuit în familie de vizionarea acestora on-line, timp în care părinții se pot ocupa de alte activități.
Din nefericire, am avut și un nemulțumit, care nu a îndrăznit să spună tare că nu i-a plăcut, însă a postat „inimioare” pe chat. I-am mulțumit, considerându-le de bun augur, dar răspunsul lui m-a surprins: „Nu mi-a plăcut, nu vedeți că sunt inimi frânte? Aș fi preferat un videoclip, o prezentare PowerPoint, un desen animat, că m-am plictisit”... Cu ochii obosiți de atâtea ore on-line nu observasem că sunt „inimi” frânte... Numai „emoticoanele” de pe chat nu reușisem să le aprofundez... Este un copil foarte inteligent, căruia i-am răspuns că nu mă așteptam să nu-i placă lectura, pentru că la o lecție din luna octombrie a anului trecut, m-a surprins cât de cursiv a citit un text, la prima vedere. Acest copil, ca și mulți alții, rămâne singur acasă câteva ore bune, se învârte adesea pe scaunul directorial al biroului de la care participă la ore, din cauza plictiselii, din nevoia de a alerga, de a se juca în aer liber, de a-și trăi copilăria departe de calculator. E foarte greu să-i mulțumești pe elevi în acest sistem on-line, să-i atragi la studiu, dacă lecția nu este predată în logica cu care sunt deja obișnuiți.
Implicați și adaptați
Am testat și copiii din clasa I-a cu aceeași lectură, mânată de curiozitatea de a vedea cât de pierduți suntem în vâltoarea digitalizării. Am descoperit bucuria de pe chipurile lor, surpriza că cineva le mai citește povești dintr-o carte. S-au așezat comod pe scaune, parcă ușurați că se opresc din goana împovărătoare a scrisului din on-line, căci nu e ușor să deschizi și să închizi microfonul de fiecare dată pentru a întreba ce nu ai înțeles, se mai întrerupe și conexiunea etc. Astfel, i-am văzut concentrați să nu le scape ceva, implicați și încă adaptați pentru vârsta lor, ancorați în copilăria inocentă, interesați să afle finalul povestirii, dornici să spună cum sunt ei, cum este familia lor. Copiii pot înțelege astfel că lectura este frumoasă și plăcută, descoperind lucruri noi, pe care le pot aplica în viața lor de zi cu zi.
Din pasiune pentru literatura română, am propus elevilor mei să aleagă pentru ora de dirigenție câte o poezie scrisă de Mihai Eminescu, ora fiind chiar în 15 ianuarie. Am vorbit puțin despre viața poetului și i-am văzut nerăbdători să citească fiecare poezia preferată. Spre surprinderea mea, deşi sunt doar clasa a VI-a, au ales poezii necunoscute lor, spunând că le-a plăcut pentru că sunt simple și totuși profunde. Le-am cerut să citească fiecare 3-4 strofe, astfel încât să poată spune apoi câteva idei despre tema sau mesajul poeziei. Le-au citit din cărți, doar doi au căutat pe internet, iar dacă se întâmpla ca unul să vadă că poezia aleasă este citită de un alt coleg, căuta alta până îi venea rândul. Aceasta înseamnă că voiau să fie deosebiți, să nu se repete, să nu se termine ora repede, căci dirigenția noastră este ultima oră din program și ne permitem prelungiri. Și prelungirile au devenit o obișnuință, o necesitate, o dorință a tuturor! Chiar și părinții stau prin preajmă, fără să intervină. Am desfășurat o oră de lectură de care Eminescu însuși ar fi fost impresionat, căci au comentat poeziile atât de frumos, de rațional și de sensibil, încât am retrăit momente de la orele de limba română din liceu. Consider că, analizând aceste situații concrete, pot mărturisi că generația lor este încă pe drumul cel bun; o generație sensibilă și responsabilă, poate prea responsabilă! Nu sunt de acord cu cei care îi blamează pe tinerii din ziua de azi, generalizând și susținând că nu se face școală, că elevii sunt pierduți, că suntem pierduți cu toții. Atâta timp cât soarele mai răsare, zăpada mai cade, florile mai înfloresc, păsările cerului mai zboară, glasuri tinere care se roagă Bunului Dumnezeu și Maicii Domnului se mai aud, asemenea lui Mihai Eminescu, nimic nu este pierdut! Poate este doar prea slăbită nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu… Dar, recitindu-l pe Eminescu, înțelegem încă o dată că rugăciunea reprezintă scăparea și mergând „cu Dumnezeu înainte!” vom reuși să depășim toate provocările vieții.
Gina Viorica Emanoil este profesoară la Școala Gimnazială „General Eremia Grigorescu” din București.
