Cufărul cu amintiri

Cu voia lui Dumnezeu, iarna blândă ne-a adunat împreună în chiliuța bunicilor, raiul pământesc, în care bucuria sufletească se împletește cu neputințele trupești. E seară de Făurar. Ne-am strâns cu toții în singura încăpere încălzită, tapetată cu icoane. Bunii mei mă privesc sfios dintr-o veche amintire înrămată, așezată cu grijă lângă icoana Precistei. Puii, ghemuiți lângă bunici, încă mai păstrează îmbrățișările lor din vremea abia apusă a colindelor. Soba veche răspândește un val de căldură care ne moleșește trupurile. Un cufăr adus de bunicul și așezat în mijlocul odăiței scunde și strâmte așteaptă nerăbdător să fie descoperit. 

Oare cine va îndrăzni să deschidă primul lădița fermecată? Puiul cel mic atinge curajos lacătul mânjit de amintiri. Capacul se ridică însoțit de un scârțâit coborât din vremuri de demult. Ochii tuturor sunt ațin­tiți asupra comorii dinăuntru: jucării ale bunicilor, o icoană veche și sute de file îngălbenite de vreme așteaptă cuminți să fie atinse. Cu ochi iscoditori, învăluiți în sclipiri de rouă, fețița își coboară degetele fine asupra unui Abecedar vechi ce răspândește în odăiță mireasmă de strămoși. Cu glas domol, copila descifrează frânturi din buchile cărții de învățătură a străbunilor ei: „Sună clopotul la Biserică. E Duminecă. Lumea merge să se închine. Lelea Sanda a luat cu ea și pe Dinu. Să fii cuminte, Dinule! Să te închini frumos! Lelea Sanda și Dinu se duc la icoana cea mare. Ei stau în genunchi și se roagă” (Abecedar, 1942). Bunico, nu pot să cred că străbunicii mei aveau în Abecedarul lor astfel de lecții în care se vorbea despre Dumnezeu! se miră fetița.

Dragostea de Dumnezeu și de Patrie - pretutindeni

Și buna începu să depene caierul poveștilor de demult: Dragii buni­cuței dragi, părinții noștri și străbunii voștri au fost oameni simpli, dar puternici, crescuți în vremuri de sărăcie și de războaie. Ei L-au purtat pe Hristos pe câmp, la coasă, în zilele de vară, să le sfințească truda, dar și prin râurile de sânge din închisori, să le mângâie dorul și rănile. Când vremurile grele s-au mai potolit, din războaie sau din temnițe, ei au venit acasă. Noi, copiii care-i așteptam, nădăjduiam la clipa revederii și ne rugam Maicii Domnului să le poarte de grijă și să-i țină în brațe, așa cum Își ține ea Pruncușorul Sfânt. Când părinții noștri erau copii, Hristos era pretutindeni: în școală, în Biserică și acasă.

Caierul poveștii a fost întrerupt de puiul cel mic care, răsfoind filele vechiului Abecedar, de pe timpul străbunicului său, a descoperit că „Răducu dormea, când tăticul lui a plecat la luptă. Mămica i-a spus că tăicuțul s-a dus să se bată cu duș­manii, dar o să vie repede acasă și o să-i aducă lui Răducu un căluț și un avion cu motor. Răducu a așteptat o zi, o săptămână, o lună. Dar tăicuțul lui nu s-a mai întors. Dorul lui creștea tot mai mare. Zile întregi el sta la fereastră, așteptând să vie tăticul lui drag. Cum vedea soldați pe stradă, le ieșea în cale și-i întreba: «Nene, vine și tăticu?» Soldații îl luau în brațe, îl sărutau și-i spuneau: «O să vie și tăticul tău, puiule!...»”

Uite, bunico, sări impresionată fetița, cum cărțile de pe atunci îi învățau pe copii să prețuiască praznicele și eroii: „E sărbătoarea Înăl­țării la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Copiii de școală, băieți și fete, au venit de dimineață, să cinstească pe eroii Țării. Au adus cu ei flori și ramuri verzi, ca să le aștearnă pe crucile și mormintele acelora care s-au jertfit pentru țară” (În jurul mormintelor).

Până târziu, în noapte, am descoperit împreună - bunici, nepoți și părinți - tainele cufărului fermecat, strânse în cărțuliile vechi ale străbunilor mei.

Dumnezeu, tăinuit în inimi

După truda zilei, bunicii au adormit, iar noi, doi copii și-o mămică, am continuat să scotocim prin cufărul cu amintiri. Dar pe voi, mami, ce vă învățau cărțile pe vremea când erați la școală? au întrebat curioși patru ochișori de ciocolată. Dragii mamei, eu nu am prins vremurile în care Hristos să fie prezent în școală și în cărți, dar au avut grijă bunicii mei să-mi povestească despre ele, stând pe prispa casei, în aură de rugăciune sau la lumina opaițului.

Vremurile s-au schimbat, dragii mei, la fel și cărțile de învățătură. Dascălii noștri uriași, pe umerii cărora ne-am înălțat și care acum ne privesc cu ochi de cer, ne insuflau în inimi respectul, disciplina, dragostea de patrie, de muncă și de învățătură. Dumnezeu lipsea, însă, din școli. Știam că și unii dascăli Îl tăinuiau în buzunarul inimii. Îl simțeam pe Dumnezeu în vorba lor domoală, în sfaturile părintești. Din zecile de texte studiate în școală răzbăteau fiorul dragostei de țară, prețuirea țăranului român, a satului și a eroilor. Existau și câteva texte închinate partidului, comu­niștilor, dar acestea nu au rămas în inima mea și cu siguranță că, dacă ele nu au trecut testul timpului, acesta este meritul dascălilor noștri.

Patrie și patriotism

Dar, mami, îți mai poți aminti câteva titluri? stărui fetița cu cosițe ca aurul grâului copt. Bineînțeles, dragii mamei! Îmi răsar acum, în amintire, versurile lui Arghezi din poezia „Mamă Țară”: „Maică, mulți te-au dușmănit/ Că ești neam blagoslovit”. Îmi amintesc, de asemenea, cu câtă emoție am descifrat, împreună cu dascălul meu, sem­ni­ficația celor trei metafore ale vârstelor din poezia „Patria”, de Zaharia Stancu: „Patria mea e poporul acesta/ În mijlocul căruia am răsărit/ Ca o trestie subțire, ca un plop mai apoi/ Și am ajuns la bătrânețe stejar”. Nu pot uita, dragii mei, nici bucuria cu care noi, copiii de pe atunci, ne întreceam în memorarea unor pasaje din descrierea „Ardealului”, de Nicolae Bălcescu, din care și acum mai rețin câteva frânturi: „Pe culmea cea mai înaltă a munți­lor Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de Domnul pre pământ...”

De asemenea, fragmentul „Țara. Poporul” din opera „România pitorească” a lui Al. Vlahuță ne întărea bucuria de a fi români, iubirea de glie, de strămoși, puterea de jertfă și încrederera în dreptatea divină: „Odihnească-se-n pace gloriosul Ștefan, că n-au fost spuse-n deșert cuvintele mândre și-nțelepte pe care ni le-a lăsat cu limbă de moarte: «Dacă dușmanul vostru ar cere legăminte rușinoase de la voi, atunci mai bine muriți din sabia lui decât să fiți privitori împilării și ticăloșiei țării voastre. Domnul părinților voș­tri însă se va îndura de lăcrimile slugilor sale și va râdica dintre voi pe cineva carele va așeza iarăși pe urmașii voștri în voinicia și puterea de mai înainte...»”

Poate cea mai frumoasă pledoarie despre „Patrie și patriotism” am învățat-o, însă, din opera lui Barbu Ștefănescu Delavrancea: „Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lăcrămi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri”.

Ce să vă mai spună mama? Cu lacrimi în ochi recitam versurile în care, captiv, Dan, căpitan de plai, eroul din poemul lui Alecsandri, îi cerea lui ghirai, ca ultimă dorință, să mai sărute o dată pământul țării... un gest plin de demnitate, de patriotism, al unui bătrân luat prizonier de tătari: „Sărmanu-ngenunchează pe iarba ce străluce,/ Își pleacă fruntea albă, smerit își face cruce/ Și pentru totdeauna sărută ca pe-o moaște/ Pământul ce tresare și care-l recunoaște...”

Port în inimă și acum poezia „Țara mea”, de Ioan Nenițescu, pe care o cântă cu atâta patos dragul nostru Tudor Gheorghe și al cărei refren îl fredonez și astăzi: „Acolo este țara mea/ Și neamul meu cel românesc,/ Acolo eu să mor aș vrea,/ Acolo vreau eu să trăiesc”.

Apoi, răspunsul demn al bătrânului plăieș din nuvela „Sobieski și românii” a lui Negruzzi în fața amenințărilor regelui polonez, care semăna atât de mult cu cel al vitezului rege dac din opera lui Al. Mitru „Viteazul Dapix și fiica lui, Gebila” către dușmanul său, Crassus, ne încărca sufletul de mândrie, căci știam că acei plăieși demni și acei daci viteji sunt înaintașii noștri, sunt rădăcinile noastre. Despre toate acestea, am învățat în școală, dragii mamei, când eram ca voi. Să nu uitați niciodată că primele școli românești au fost în Biserică, iar cărțile întâilor învățăcei au fost: Psaltirea, Ceaslovul și Sfânta Scriptură.

Dor de Patrie și de Dumnezeu...

Dar acum, ce mai există, mamă, din tot ce-a fost? au întrebat curioși, cu genele aproape lipite de somn, copiii.

Un oftat și o lacrimă au pornit din adâncul sufletului meu. Acum, puii mamei, e mult haos. Se vor­bește liber despre Patrie și despre Dumnezeu, dar, din păcate, în cărțile de învățătură, prea puțin. Calea de la minte la inimă e atât de lungă și potopită de lacrimi de dor ori stăpânită de deșertul uitării, al igno­ranței și al nepăsării. Tu, bălăiorul mamei cu sprânceană obraznică și gropiță în obrăjor, ai răbdare! Nu te îngrijora pentru ziua de mâine! Dacă Dumnezeu ne va dărui timp împreună, mami te va învălui în bucuria învățăturii frumoase, ca și pe surioara ta. Păstra­ți-vă pacea și credința, puii mei, și nu vă dezlipiți niciodată de leagănul acesta sfințit cu jertfe de sânge și de Cel ce ne-a așezat aici! Suntem binecuvântați de Dumnezeu, iubiții mamei! Aveți încredere că dragostea și bucuria care ne leagă pe noi acum și aici, în chiliuța asta sărmană a bunilor și străbunilor noștri, nu există în nici un palat. Bucu­rați-vă și prețuiți clipa împreună-iubirii dintre noi, minunații mei! Mulțumiți-vă cu puțin, căci puținul nu ne va lipsi niciodată.