Dincolo de catapeteasmă

Tradiția cultică evreiască prezenta ca fiind locul cel mai sacru ceea ce se afla dincolo de catapeteasma templului, Sfânta Sfintelor, unde doar arhiereul intra o singură dată pe an, și nu fără de sânge (Evrei 9, 7). Ziua Ispășirii era cea mai sfântă și importantă zi în tradiția iudaică pentru că în această zi marele preot intra în locul cel sfânt, aducând cu sine sângele jertfei, mai întâi pentru curățirea propriilor păcate și ale preoților, iar mai pe urmă pentru curățirea păcatelor fiilor lui Israel. Tot în această zi arhiereul, după săvârșirea jertfelor, lua un țap și, punându-și mâinile pe capul lui, mărturisea păcatele poporului, iar mai apoi țapul era trimis în pustie, ducând cu sine în mod simbolic păcatele fiilor lui Israel.

Citind Epistola către Evrei, observăm că Sfântul Pavel pornește de la descrierea ritualului iudaic al aducerii jertfei în Ziua Ispășirii tocmai pentru a arăta că Marele Arhiereu este Iisus Hristos, Care S-a adus jertfă de ispășire Tatălui, luând asupra-Și păcatele întregului neam omenesc, nu doar ale poporului ales; El fiind Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

Dacă în legea veche arhiereul intra doar o dată pe an în Sfânta Sfintelor, acum, sub legea harului, interdicția aceasta este anulată, fiindcă Iisus Hristos Arhiereul prin excelență a intrat o dată pentru totdeauna în ceea ce este dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor din ceruri. Prin jertfa Sa de pe Cruce, Mântuitorul vine și împacă pe Adam și pe cei din Adam cu Dumnezeu Tatăl, împăcare ce s-a realizat prin sângele Unuia Născut al Său, pentru că aceasta a fost jertfa cea bine-primită înaintea lui Dumnezeu.

Sângele Domnului Hristos este pecetea unui legământ veșnic, legământ încheiat cu omenirea pentru veșnicie, prin care Dumnezeu Se angajează să nu mai piardă oamenii ca în vremea lui Noe, omului fiindu-i posibilă iarăși intrarea în Raiul din care a fost izgonit. Dacă s-a schimbat legea, s-a schimbat și preoția. În Vechiul Legământ preoții erau a­leși din seminția lui Levi, iar acum toți cei născuți din apă și din Duh de parte bărbătească și care au chemarea lăuntrică pot intra în tagma preoțească, bineînțeles prin respectarea normelor canonice după care se ghidează Biserica. Fiecare om în parte, botezat în Biserica Ortodoxă, este deținător al preoției universale, în virtutea harului Duhului Sfânt primit prin Taina Mirungerii, însă preoția sacramentală este dăruită prin punerea mâinilor episcopului, astfel transmițându-se succesiunea apostolică.

„Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”

Marea taină a Bisericii, prin care Hristos Se dăruiește pe Sine în mod real, este Taina Euharistiei. Sfânta Liturghie este taina în care omul se unește cu Dumnezeu, în care darurile de pâine și vin aduse de comunitate și oferite lui Dumnezeu sunt sfințite prin mâna preotului, prin invocarea Duhului Sfânt. Liturghia este taina în care Împărăția lui Dumnezeu coboară pe pământ, iar credincioșii aflați în biserică sunt părtași darurilor Împărăției cerești.

Sinaxa euharistică are la bază porunca Mântuitorului de la Cina cea de Taină în care, după ce a frânt pâinea și a împărțit paharul cu vin apostolilor, a spus ca aceasta să fie făcută spre pomenirea Lui. Or, această aducere aminte de cele petrecute în acea noapte tainică are loc la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Preotul face aceleași gesturi pe care Domnul Iisus Hristos le-a făcut la Cină: ia pâinea și vinul, le binecuvântează, le sfințește, frânge și dă credincioșilor. Preotul nu mai este un simplu om, ci el este în timpul Liturghiei ca unul ce este mai presus de îngeri, deoarece prin lucrarea mâinilor lui se lucrează marea taină: pâinea și vinul devin Trupul și Sângele lui Hristos.

De această lucrare se înfricoșează și puteri­le cerești, care stau cu frică și cu cutremur privind chipul sfintei jertfe. Prezența lui Hristos în Liturghie crește gradual, începând de la proscomidie și culminând cu momentul sfințirii darurilor. De aceea lucrarea preotului este măreață, el fiind mijlocitor între turma sa încredințată spre păstorie și Dumnezeu, este cel care leagă și dezleagă păcatele, dar cel mai important lucru este acela că el, preotul, este cel care oferă Trupul și Sângele Domnului credincioșilor spre viață veșnică. Lucrarea misionară a preotului este una centrată pe euharistie, în sensul că este dator să facă vie dorința credincioșilor de a se împărtăși cât mai des.

Sămânța cea bună

Un rol important în descoperirea vocației preoțești în rândul tinerilor cred că l-a avut și îl are și profesorul de religie. Sămânța cea bună este aruncată pe ogorul inimii tinerilor în sânul familiei, în special de bunici, care-și povățuiesc nepoții pe calea credinței încă de mici, insuflându-le dragostea față de cele sfinte. Însă un rol semnificativ îl joacă și profesorul de religie prin faptul că este cel care are datoria de a face să încolțească sămânța aruncată în familie, povățuindu-i spre Hristos pe tinerii societății în care trăim.

Personal cred că alegerea vocației preoțești nu este doar o chemare lăuntrică, ci această chemare ce poate ieşi la lumină cu ajutorul profesorului de religie. El este cel care sădește în sufletele tinerilor dragostea față de Biserică și de tot ceea ce înseamnă slujire sacramentală. Modul în care se desfășoară ora de religie pune în față frumusețea slujirii liturgice, pentru că, dincolo de teoria predată dintr-un manual, explicarea practică în biserică este mult mai eficientă și cea care poate să aprindă în adâncul inimii tinerilor dorința sinceră de a deveni slujitori ai Altarului.

În societatea de astăzi avem nevoie de tineri care doresc să devină slujitori ai lui Dumnezeu, și nu doar atât, necesitatea de a fi devotați cu toată ființa slujirii lor este cu mult mai mare, fiindcă vremurile tulburi în care trăim au nevoie de păstori care să-și păstorească bine turma. Devenirea și formarea nu doar ca preot, ci mai ales ca om, sunt influențate în mare parte de învățătura primită în școală, iar ora de religie vine tocmai să însămânțeze încă o dată cuvântul Evangheliei în sufletele tinerilor. Chiar dacă anturajul din școală, prietenii și societatea sunt în contradicție cu mesajul evanghelic, totuși sunt încredințat că sămânța cea bună aruncată cândva de profesorul de religie va aduce roadă şi care se poate concretiza în slujirea preoțească.