EDITORIAL: A-ți asuma și a înțelege tradiția înseamnă a o pătrunde în duhul ei

Cine poate picta o icoană în contextul în care arta s-a democratizat, după cum susținea Mario Vargas Llosa în „Civilizația Spectacolului?” Acest subiect e, de fapt, o temă foarte actuală, deoarece arta nu poate fi practicată de oricine. Orice artă autentică presupune talent și educație, efort întru educarea talentului, formarea și cultivarea gustului.

Poți să faci artă cu copiii de la cea mai fragedă vârstă, deoarece ei, înainte să se exprime în scris, se exprimă prin artă, iar ceea ce copilul simte iese direct din el, se imprimă pe hârtie. Ulterior, un psiholog poate să vină și să interpreteze cam ce trăiri, ce univers imaginar are acest copil, după cum s-a exprimat pe hârtie.

Arta, fie că vorbim de cea fotografică, de cea plastică, de arhitectură, de sculptură, presupune o anumită pregătire, și dincolo de pregătire este foarte important scopul acestei arte. Care este scopul pentru care întreprind acest demers artistic? Urmăresc să mă pun pe mine în valoare, să ies eu în evidență? Lucrul acesta e foarte la modă astăzi: să ies în evidență cu ceva la care altcineva nu s-a mai gândit. Pot merge pe stradă, văd o pisică agățându-se de un jgheab și îi fac o fotografie. O fotografie unică, ce imortalizează ceea ce nimeni n-a mai surprins vreodată. Sau pot experimenta aruncând o pensulă încărcată de culoare pe o pânză și a rezultat din nou ceva unic. Se manifestă irezistibil această dorință de a ieși în evidență, care de multe ori este însă lipsită de consistență, adică se caută doar senzația cu orice preț care nu are în spate ceva profund, un scop concret și profund.

Din păcate, această tendință începe să se resimtă și în arta bisericească de ceva timp. Lucrul acesta s-a putut observa și din anumite discuții ce au avut loc la simpozionul teologic dedicat icoanelor. S-a pus acut problema: cum putem să venim cu ceva nou? Părintele Ozoline a intervenit cu o valoroasă precizare: În momentul în care lucrezi, ești iconar și lucrezi în biserică, arta ta se desfășoară în biserică, preocuparea ta principală trebuie să fie tocmai cum să te încadrezi într-o tradiție pe care nu tu ai creat-o, care nu începe și nu se încheie cu tine. În momentul în care te încadrezi în tradiție, ți-ai asumat ceea ce înseamnă tradiția nu în literă, ci în duh, și în acel moment amprenta ta se va simți, dar nu se va simți ca o amprentă distonantă, ruptă de tradiție, ci ca o nouă etapă, un nou pas în inepuizabilul itinerar al tradiției iconografice.

Dacă punctul de pornire nu este fidelitatea față de tradiție, atunci se intră pe o pistă riscantă. Desigur nu e vorba de fidelitatea înțeleasă în sens îngust, de simpla copiere a unor modele consacrate.

A-ți asuma și a înțelege tradiția înseamnă a o pătrunde în duhul ei, a ajun­ge să simți și să înțelegi mâna care pictează, să înțelegi ceea ce simțea acum 500-1.000 de ani iconarul care a rea­lizat capodopere ale picturii bizantine.

În momentul în care punctul tău de pornire este însă căutarea cu orice preț a originalității, din start te înd­e­păr­tezi de linia tradiției și nu mai ai ră­gazul, nu mai ai răbdarea și dispo­zi­ția să stai și să înțelegi ce au făcut ceilalți care nu erau niște oameni lip­siți de judecată. Atunci vei aduce cu to­tul altceva, problematic în multe privințe.

De asemenea, un aspect esențial este înțelegerea profundă a ceea ce înseamnă icoana. Cum înțelegeau bizantinii icoana și cum înțelegem noi astăzi icoana? Mă tem că este o foarte mare diferență. Dacă ne uităm la definițiile pe care bizantinii le dau icoanei, ve­dem că icoana e definită drept o amprentă, o pecete a arhetipului și când citești aceste texte, prima întrebare care îți vine în minte e: dar artistul unde se află? Evident că definițiile nu pre­tind un lucru absurd, apărătorii icoanei din timpul Bizan­țului nu se can­tonează în formule abstracte ce nu ar avea tangență cu aspec­tele practice. Ei sunt foarte conștienți că icoana este un produs al artei, dar un anumit fel de produs. Nu este o artă pentru artă și nu este o artă creată de artist pentru stâr­nirea emoției estetice. În momentul în care accentul fundamental se pune pe relația prototip-icoană și în ca­drul acestei relații se desfășoară tot ceea ce ține de actul artistic și de încărcătura harică pe care o vehiculează icoana, care îl vizează pe închinător și presupune un act liturgic, în momentul în care pui accentul pe așa ceva, îți dai seama că artistul este un instrument hărăzit să materializeze această realitate care deja există.