Educația religioasă. A cui?

Petrecem o perioadă mare din viață cheltuind resurse importante pentru a învăța și pentru a deprinde competențe profesionale. Din păcate, pentru cea mai importantă „meserie”, cea de părinte, nu există încă o școală care să ne pregătească. De ce mi se pare cea mai importantă „meserie”? Pentru că totul se întâmplă înainte de șase ani, după cum spune psihologul Ana Savin în cartea cu același nume, și pentru că ,,educația face civilizația”. 

Îmi aduc aminte de Părintele Arsenie Boca și ale sale „cuvinte vii”, din care aflăm de sfatul din iad pe care Tartorul îl dădu gloatelor din subordine pentru a-i înșela mai ușor și mai sigur pe oameni: „Risipiţi-vă ca gândul pe faţa pământului şi, ca o otravă dulce, furişaţi în urechile oamenilor şoapta, cu adevărat după numele vostru: «oameni buni, nu vă grăbiţi cu pocăinţa, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe. Până atunci faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai întâi de grijile pământeşti aşa ca şi până acum. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi mâine!»” Mare meșter psiholog Tartorul! Știe mai bine ca noi că obiceiurile bune sau mai puțin bune se înregistrează în mintea noastră în perioada primelor experiențe de viață - copilărie, preadolescență, adolescență. Pentru că „ce faci, te face”, după cum mărturisește Părintele Teofil Părăian, sau „ești ceea ce trăiești” (diacon Adrian Sorin Mihalache ). Definiții sintetice ale personalității...

Educația religioasă trebuie începută din prima zi de viață

Educația pe care o dăm copiilor nu poate fi altceva decât manifestarea unei părți a propriei perso­nalități. Am întâlnit în spațiul virtual o vorbă, cu un început cam abrupt: ,,Nu-ți educa copilul. El oricum va semăna cu tine. Mai întâi educă-te pe tine”. Consider că nu putem vorbi despre educație fără să vorbim despre convingerile părinților. Un adult care nu crede că există Dumnezeu nu poate fi convins de importanța educației religioase. Dar când ar trebui începută educația religioasă? Logica și bunul-simț ne îndeamnă să spunem că încă din primii ani de viață. Cercetări recente în domeniul neuroștiințelor au relevat faptul că, în perioada intrauterină, fătul are cu mama sa o legătură nu doar de natură chimică. În acest sens, psihologul Tinca Crețu afirmă că „modul de viață al mamei, trăirile și întâmplările prin care trece nu rămân fără urmări pentru făt”. Aceasta îmi amintește din nou de viața Părintelui Arsenie Boca, cel care spunea că a fost pictat prin rugăciunile maicii sale, care se ruga în vremea sarcinii: „Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, care să îţi slujescă ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”.

În psihologie se vorbește despre copilul interior, idee care a fost propusă de Carl Gustav Jung. Copilul interior sau copilul divin, adevăratul sine, se referă la acea parte a personalității adultului care păstrează comportamentul, trăsături caracteriale, tipare de reacție și de gândire, începând din copilărie și până la pubertate.

Educația lucrează pe materialul genetic moștenit, pe temperament, latura dinamico-energetică a personalității. Dacă înțelegem că personalitatea adultului se formează în copilărie, în urma experiențelor pe care le trăiește, înțelegem că ideea copilului interior nu este doar o sintagmă metaforică, ci cât se poate de reală. Putem spune că adultul este un copil dezvoltat fizic, pentru că are comportamentul determinat de primii ani de viață. Prin urmare, concluzia se formulează aproape de la sine: educația religioasă trebuie începută din prima zi de viață. Este o exagerare? Nu, pentru că la naștere copilul are deja format aparatul auditiv, pregătit pentru a recepționa stimuli sonori, precum și structurile neuronale necesare înregistrării informației. Nu întâmplător auzul precede vorbirea. Primii doi ani de viață reprezintă perioada de achiziție continuă a informației, inclusiv de constituire a bagajului de cuvinte. Stimularea senzorială de orice natură dezvoltă intelectul, pentru că ajută la formarea de noi legături sinaptice. După doi ani, copilul intră în faza activă a limbajului. Deci, a vorbi, a cânta nou-născutului din primele zile de viață este esențial pentru dezvoltarea și formarea lui, iar mai târziu, ca adult. „În momentul în care copilul atinge vârsta de 6 ani, structurile esenţiale ale personalităţii sale sunt deja formate, personalitate pe care o va avea toată viaţa. Ea va determina, în mare parte, reuşita şcolară şi cea a vieţii adulte, comportamentul în societate, cum îi va fi tinereţea, cu ce fel de persoană se va căsători şi cum va reuşi această căsnicie” (Ana Savin).

Trebuie urmat ceea ce face un creștin ortodox în fiecare zi

Noi ne punem azi problema educației religioase a copiilor și căutăm să reînvățăm ceea ce străbunii noştri trăiau în modul cel mai firesc și mai simplu. Pentru că, dacă am urma exemplul lor, nu am avea nevoie de prea multă știință în educaţie. Nu ne-am bate capul cu periodizarea vârstelor în psihologia copilului, pentru că am face ceea ce au făcut oamenii bine timp de secole. E adevărat, copilul înţelege mesajele pe care le primește pe măsură ce înaintează în vârstă. Dacă înțelegem că puiul de om este o copie în miniatură a părinților, înţelegem că nu ar trebui să ne punem problema unui program special gândit pentru copil, ci ar trebui, pur și simplu, să facem ce trebuie să facă un creștin ortodox în fiecare zi, în fiecare moment. Ce facem noi va face și copilul, la măsurile lui. Dacă părintele trebuie să facă ceva special în relația cu copilul, ar fi grija de a-și adapta mesajele și acțiunile la pasul copilului, adică la nivelul de înțelegere și de putință al acestuia. Am văzut părinţi care forțează copiii să stea toată slujba nemișcați, pentru că altfel se supără Dumnezeu. Un astfel de mesaj nu doar creează în mintea copilului o ima­gine greșită despre Dumnezeu, dar nici nu produce efectele așteptate. E drept că Biserica nu este un loc de joacă, de șuetă sau de vânzoleală, dar orice se face cu înver­șunată insistență produce efecte contrare. Nu doar adulții sunt diferiți, ci și copiii. Unii pot sta câteva ore cuminți, alții nu. Ca părinți trebuie să fim atenţi și să ne adaptăm fiecărui copil. Dacă Dumnezeu este bunătate absolută, așa trebuie să fim și noi cu copiii noştri. Orice am avea de spus și de făcut, să o facem cu blândețe. Pe măsură ce creşte copilul, putem să însoțim acțiunile noastre cu explicații, ca să obținem motivația care energizează acțiunile.

Cheltuim resurse pe studii despre bullying. În vacarmul iscat între copiii implicați, între părinții lor, între părinți și școală, între școală și autorități, cine mai are urechi să audă vocea Bisericii, care propune cea mai ieftină și mai sigură soluție educațională? Și ce înseamnă educația religioasă? Înseamnă doar ora de religie sau mersul la biserică duminica și în noaptea de Înviere? „Credința nu este un curs la fără frecvență” (Părintele Teofil Părăian). Este un mod de a fi și de a trăi, care se manifestă în fiecare act comportamental al persoanei, inclusiv în educația copiilor, totul având ca fundament cuvântul care definește credința ortodoxă: iubirea.

O societate în care justiția este singurul proces, și acela perfectibil, de asanare morală, copilul nu poate evolua și nici supraviețui. Este ca și cum o echipă de pompieri se străduiește sisific să stingă focurile într-o clădire în care țevile de alimentare cu gaz sunt sparte peste tot, acționând doar asupra efectelor, nu și asupra cauzelor. De aceea, înainte de a discuta despre educația religioasă a copiilor, poate ar trebui să punem în discuție mai întâi educația religioasă a părin­ților. Aceasta este o provocare serioasă pentru timpurile pe care le trăim. Părintele Teofil spunea că două lucruri nu poate face un părinte necredincios: să crească copii buni și să treacă printr-o mare suferință. N-aș vrea să fiu înțeles greșit. Educația secularizată poate forma cetățeni responsabili ai acestei lumi, dar educația întru Hristos este „asigurarea noastră de viață” pentru două dimensiuni: cea lumească, prin pacea pe care o aduce persoanei și societății, și cea veșnică, de care nu putem face abstracție.