„Pentru a-i iubi pe oameni trebuie ca mai întâi să-i cunoşti, iar pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu trebuie ca mai întâi să-L iubeşti” (Blaise Pascal).
Problema subiectivismului divin m-a făcut pe mine (subiectul uman) să-mi doresc să particip, în ultimul meu an de liceu, la Olimpiada de Religie Ortodoxă. Astfel, am avut prilejul să descopăr frumuseţea şi caracterul dumnezeiesc al Ortodoxiei nu prin teorie, ci prin practică, căci la această olimpiadă am arătat nu atât cunoştinţele noastre teologice, cât felul nostru de a fi.
De mic copil mi-am dorit să devin preot, dar nu orice fel de preot, ci preotul prin care Dumnezeu comunică cu oamenii. Ei bine, această dorinţă s-a transformat într-o sete nestăvilită de a-L cunoaşte pe „Cel ce este Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6) şi, într-o anumită măsură, L-am şi cunoscut, în special prin slujbele Bisericii dreptmăritoare şi, de asemenea, prin intermediul orei de Religie. În ceea ce priveşte contextul orei de Religie, vreau să subliniez faptul că aceasta nu reprezintă o disciplină facultativă, ci una elementară, iar lucrurile elementare nu se discută sau combat, ci se trăiesc. Cultura românească nu este doar legată de spiritualitatea ortodoxă, ci sunt întrepătrunse una-ntr-alta. Prin urmare, orice atac la adresa spiritualităţii româneşti reprezintă, în mod direct, un atac la adresa culturii româneşti.
De altfel, ceea ce m-a impresionat pe mine la Ortodoxie este faptul că aceasta nu este o religie, un sistem filosofico-religios sau o teorie despre Dumnezeu, ci un mod de viaţă, trăit cu şi prin Persoana Supremă, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, nici un român autentic nu-şi va ataca vreodată credinţa creştin-ortodoxă, căci acest lucru ar însemna că-şi va renega strămoşii, părinţii şi întreg neamul său. În acest context, în cadrul orei de Religie am început să fiu conştient de foarte multe lucruri, precum faptul că Dumnezeu nu doar că mă ajută în tot ceea ce fac, ci şi că eu, mai mult sau mai puţin, Îl reprezint prin faptele pe care le săvârşesc cu şi prin El. În acest sens, intervine, în mod clar, o mare dilemă: unii oameni nu se mai privesc ca subiecte, ci ca obiecte, fapt pentru care nu se pot raporta la Persoana Supremă - Dumnezeu, ca subiect, pentru că ele însele nu înţeleg ce înseamnă a fi subiect. E foarte greu să înţelegi ceea ce vrea Dumnezeu de la tine, dar e mai greu să nu vrei să înţelegi ceea ce vrea Dumnezeu de la tine, căci prin aceasta omul devine, după cum spunea şi Petre Ţuţea, „un simplu animal raţional, care vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri”.
Subiectivitatea fiecărei persoane în parte este oferită de Dumnezeu. Nu ca merit, ci ca dar, iar cel mai mare dar al Creatorului nostru este viaţa care, prin propria substanţă veşnică, tinde mereu spre două extreme: acceptarea şi unirea cu Dumnezeu sau renegarea şi despărţirea veşnică de Dumnezeu. Ei bine, în acest context, este de apreciat faptul că fiinţa umană se regăseşte, mai tot timpul, într-o întreită luptă de cuvinte şi întrebări, iar la întreită întrebare - întreit răspuns: Dumnezeu există? Există viaţă după moarte? Care este sensul vieţii? Toate aceste lucruri trebuie să ni le dovedim prin foarte multă muncă şi sacrificiu de sine. Tocmai aici mă regăseam şi eu, pe făgaşul neliniştii şi-al tulburării duhovniceşti, dorind să-L cunosc cât mai mult pe Dumnezeu şi să pot spune: „este”. Totuşi, am descoperit că prima piedică de a mă apropia de Dumnezeu sunt eu însumi, căci de nimic nu trebuie să se teamă omul mai mult decât de propria sa persoană, căci nimeni nu ne poate face nouă rău, dacă noi înşine nu ne vom face.
Prin urmare, ceea ce m-a adus pe mine la Olimpiada de Religie a fost dragostea faţă de Dumnezeu şi dorinţa de a le dovedi celor care sunt împotriva orei de Religie faptul că numai prin aceasta elevii îşi pot pune bazele unei credinţe puternice în Dumnezeu şi ale unor principii de viaţă sănătoase şi creştineşti. De altfel, morala fără Dumnezeu ne face să fim oameni moralişti, și nu morali, căci morala adevărată nu se regăseşte decât în modul prin care Dumnezeu ne cere să o manifestăm: iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru, căci abia aici se împlineşte toată legea şi toţi prorocii: „Cea mai mare poruncă din lege, aceasta este: Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi cu toată puterea ta. Iar a doua, asemenea acesteia: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39).
_______________________________
Nicolae Zancu, fost elev în clasa a XII-a la Colegiul Tehnic de Transporturi din Brașov și participant la Olimpiada Națională de Religie din 2016, unde a obținut premiul al II-lea
