Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Educaţie Pedagogia icoanei în cadrul orei de religie

Pedagogia icoanei în cadrul orei de religie

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Educaţie
Un articol de: Prof. Livia Teodorescu - 01 Noi, 2021

Icoana a fost numită ,,Biblia neștiutorilor de carte” (Sfântul Ioan Damaschin) pentru că multă vreme pictura religioasă (pictura pe zid sau pe lemn) a fost singura sursă de cunoaștere a adevărului biblic. De la începuturile creștinismului, icoana reprezenta pentru majoritatea credincioșilor care nu știau carte expresia imaginii divine. Textele scrise erau accesibile doar celor inițiați, pictura răspundea nedumeririlor celor mulți, mai puțin școliți.

Unii oameni sunt de părere că nu este bine să fie încurajați copiii să picteze icoane. Ei argumentează că pictarea icoanelor, munca iconarului, presupune pe lângă însușirea unei bune tehnici şi o anume maturitate teologică, care lipseşte copiilor. Nu este suficient ca un iconar să aibă doar o tehnică bună, ci trebuie să aibă și o trăire duhovnicească aparte, o viață religioasă cât mai apropiată de canoanele bisericești, iar toate acestea nu sunt prezente la copii. Alții susțin dimpotrivă că, pictând icoane, copiii se pot apropia mai lesne de Dumnezeu, de sfinți, de evenimentele mântuitoare petrecute cu mult timp în urmă. Ei asociază mult mai ușor cuvântul auzit cu imaginea. Mai mult, într-un context în care piața este invadată de pseudoicoane, copiii trebuie să înțeleagă dintru început sensul și menirea icoanelor.

Fără a minimaliza rolul icoanei, elevii se folo­sesc mai ales de aspectul catehetic (pedagogic, li­turgic) al acestora. Icoana este teologie în ima­gini, tălmăcește în imagini dogma ortodoxă, este un auxiliar prețios al Sfintelor Scripturi, al predicii și catehezei, adică al cuvântului lui Dumnezeu scris și vorbit. Aşadar, Evanghelia și icoana comunică același adevăr: „ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine” (Sfântul Vasile cel Mare). Pentru copiii mici, care citesc mai anevoie, icoana are un rol covârșitor în urcușul lor duhovnicesc. Copiii sunt mai deschiși către divin decât adulții. Pentru copii, cel mai potrivit mod de a aborda subiecte religioase este să picteze icoane pe sticlă. Icoanei pe sticlă îi este specifică o naivitate, o ,,neștiință” în ale picturii pe care numai copii o au (nativ); iconarii adulți care pictează pe sticlă se străduiesc să aibă un desen care respectă cât mai fidel anatomia, se străduiesc involuntar să aplice legile perspectivei sau reguli valabile pentru o pictură clasică, şi nu religioasă. Icoana pe sticlă este „o frântură din Împărăţia cerească, oglindită într-un ciob de sticlă prins într-o umilă ramură de brad” (prof. drd. Nicoleta Plosnea).

Meşteșugul pictării icoanelor pe sticlă s-a transmis, la început, de la pictor la pictor, pe calea tradiţiei orale şi a practicii. Acum elevii învață să picteze icoane tot pe cale orală, prin învățare nemijlocită de la un dascăl, dar și din mulțimea de cărți, îndrumare, ghiduri. Scopul formativ al învăţământului religios este acela de a dezvolta sentimente superioare, morale, de a-i pregăti pe copii pentru viață în lupta cu patimile, în ascensiunea fiecăruia spre desăvârșire. Religia creștină își propune să pregătească omul nu numai pentru viața aceasta, ci mai ales pentru cealaltă, pentru eternitate. Mijloacele ei trebuie să fie adecvate acestui scop: „Creștinii, spunea un scriitor bise­ricesc din primele veacuri, își petrec viața pe pământ, dar ei sunt cetățeni ai cerului”. În religia creștină, scopul ultim al formării religioase este mântuirea sau dobândirea Împărăției cerurilor. Formarea religioasă începe la botez și continuă tot restul vieții. Are o etapă specifică în vremea școlarității. Rolul formativ se observă numai la cei care cred. Asupra celorlalți toată învățătura creștină are doar rol informativ.

Copiii-iconari, profesori pentru părinți

Copiii-iconari din școala la care predau sunt ilustrarea vie a câștigului pe care îl are pictarea de icoane asupra lor. Sporul duhovnicesc al acestor copii nu poate fi cuantificat; cifrele sunt aride şi nu mărturisesc în nici un fel devenirea. Paşii lor în urcuşul spre lumină pot fi apreciaţi după realizările, rezultatele obţinute în cadrul Cercului de icoane.

Icoana este o formă văzută a manifestării cre­dinței. Este o formă smerită, tăcută, de măr­turisire a credinței. Copiii-iconari au devenit, în primul rând, mai cuminţi, mai as­cul­tători, preocupaţi de tot ceea ce ţine de munca lor. În plus, excursiile de documentare şi pelerinajele i-au ajutat să-şi însuşească rânduiala gesturilor care se fac din momentul intrării într-o biserică. Au scris primele pomelnice, aca­tiste şi aceasta nu pentru că îi îndemnaseră părinţii sau doamna...

Au îndrăgit biserica şi au ajuns să identifice mai uşor chipurile sfinte și scenele biblice. Sunt mai generoşi pentru că munca în echipă dezvoltă prietenia şi solidaritatea. Au învăţat să se bucure de succesul altuia, să dăruiască o icoană făcută de ei, chiar şi atunci când sunt foarte ataşaţi de ea.

 Aceşti copii au propovăduit prin culori şi faptă cuvântul lui Dumnezeu, apropiindu-i pe părinţi de Biserică, mai ales pe cei care nu cunosc încă semnificația icoanelor. Copiii au devenit ,,profesori” pentru părinții lor. Şi-au format şi îndemânări practice, pentru că munca de ico­nar nu presupune doar aşternerea culorilor pe sticlă, ci şi reparat rame, panotat icoane şi, nu în ultimul rând, curăţenie la locul de muncă. Este îmbucurător că cele mai multe din „amena­jările” atelierelor de icoane din școală (și au fost 3!) au venit din partea copiilor. Ei sunt cei care au gândit ca fiecare lucru din atelier să fie cât mai ergonomic. Despre amenajarea atelierelor nu pot spune decât că a fost o adevărată şcoală de dobândire sau de sporire a unor abilități practice.

Plăsmuitorii propriilor performanţe

Privind în urmă, nu poţi decât să te miri de câte au realizat aceşti copii. Am spus „au realizat” fiindcă ei sunt plăsmuitorii propriilor perfor­manţe. Acţiunea profesorului a fost limitată, lăsând copiilor posibilitatea de a se dezvolta fără ca o voinţă străină, mai puternică decât a lor, să stea mereu asupră-le, apăsându-i. Menirea dascălului a fost să dea îndrumări şi să ofere mijloacele de dezvoltare şi, pe măsură ce copilul înainta pe calea activităţii conştiente, lucrând singur, să se retragă tot mai mult. Astfel apărea un schimb de puteri, dascălul se retrăgea şi copilul păşea înainte, după cum mărturisea Sfân­tul Ioan Botezătorul: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30).

Privind lucrările lor înţelegem că icoanele pe sticlă sunt tot atâtea ferestre deschise spre cer prin care se cerne lumina ce pătrunde în sufletul celor care le privesc. Fiecare icoană este o rugăciune a copiilor, ea s-a realizat cu credinţa, cu dragostea şi cu jertfa lor. Locul unde se află icoanele lor e o oază de linişte şi de seninătate, unde sufletul nu poate fi decât cald şi bun.

Livia Teodorescu este profesoară la Școala Gimnazială „Pia Brătianu”.

Citeşte mai multe despre:   ora de religie  -   icoana