Recunoştinţa, arta de a preţui darurile

„... Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe...” (Luca 17, 12). Departe de ei au rămas şi Ucenicii, şi cei ce treceau pe cale. Doar El S-a apropiat. I-a chemat la Sine fără cuvinte şi le-a vindecat vechile răni fără a le atinge braţele ostenite de suferinţă... Deasupra cetăţii Samaria, îngerii umplură cerul bucurându-se ca în ziua Facerii lumii când apele modelau uscatul după chipul Raiului ceresc. Însă doar unul dintre cei zece a înţeles minunea. Şi s-a întors din drumul său şi „a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-i...” (Luca 17, 15-16).

„Sunt creştin! Nici un om nu leapădă adevărul...”, acestea i-au fost cele de pe urmă cuvinte. Era anul 165 şi acolo, în mijlocul arenei cu nisipul sângeriu precum purpura de Tir, el părea stâlp de foc înalt cât un munte, acel prea dorit foc nepământesc al iubirii Fiului lui Dumnezeu, Luceafărul menit a fi lumii Cale, Adevăr şi Viaţă veşnică: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). Şi inima lui ca un scut pregătit de luptă s-a aprins pentru a nu se mai stinge niciodată. Dogoarea de sfinţenie ce-i ardea în privire trecea năprasnic dincolo de freamătul mulţimii din tribune şi cuprindea fără teamă toată Roma, oraşul „norocos, invincibil şi etern”, după cuvântul istoricului latin Titus Livius (59 î.Hr. - 17 d.Hr.) şi locul unde „se leagă întreaga istorie a lumii”, cum avea să-l descrie mai târziu poetul german Goethe (1749-1832).

Numele acestui cutezător misionar creştin nu înceta a înconjura, ca un arc de flăcări, întregul spaţiu: Iustin. Venit din părţile Siriei Palestinei, el strălucea acum între cerul care-l aştepta cu hotarele deschise şi pământul părăsit de orice putere de a-i mai întoarce privirea spre glorificarea profanelor divinităţi încremenite în plăsmuiri reci de pietre înălţate în templele trufaşe. Nu mai aparţinea lumii şi nu mai trăia decât iubirea divină pentru Cel pe care Îl căutase de atâta timp: singurul şi adevăratul Răsărit de dragul Căruia întregul Univers, „meşteşugul şi al Său veşmânt” (Rainer Maria Rilke), se face ţărm şi val de mare pentru a-I simţi trecerea prin cerurile lui. De aceea, nimic nu ar fi izbutit a-i clătina credinţa dură ca marmura, nici măcar hotărâtoarea clipă a morţii. Învinsă, aceasta se aşeză la picioarele lui, ca oarecând leii din adâncul întunecat înaintea profetului David, şi se cutremură când sângele lui deveni nu pricină de înfiorare, ci definitiv sigiliu al actului de convertire pentru cetăţenii Romei, martori ai trecerii sale de la vulnerabilitatea vieţii pământeşti la Împărăţia cerurilor.

Timpul însă nu stinge niciodată flăcările ce-i înveşnicesc istoria. Asemeni tuturor mărturisitorilor mistuiţi de focul Iubirii dumnezeieşti, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful a rămas în conştiinţa lumii un nume iconic care a adus o dramatică schimbare de viziune, de atitudine şi de trăire faţă de hieratismul convenţional al realităţii veacului de atunci, înălţând multe inimi spre Hristos, Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Asemeni fusese şi el: o candelă aprinsă de suflarea Duhului în miez de noapte, vie, curajoasă şi totuşi atât de discretă precum lumina din „Învierea” lui Giotto (1267-1337), lumină ce nu vine de sus, ci din bucuria binecuvântaţilor martori ai mormântului deschis în răcoarea noului Veac.

După o îndelungată căutare a sensului existenţei prin cenuşa obscură a filosofiilor, învăţătura creştină a făcut din Iustin un mucenic, dar şi primul apologet al Bisericii. A înţeles că doar în Sfânta Scriptură cuvintele sunt Cuvântul Însuşi Întrupat ce S-a lăsat pe Sine auzit de creaţia Sa, cuprins de braţele unei Maici-Fecioare, văzut ca pe unul dintre cei sărmani ai lor, dar şi ca un fulger în epifania uluitoare de pe calea Damascului.

Dar mai presus de toate, a îngăduit să fie gustat în chipul pâinii şi al rodului viţei: „Și pentru toate câte ni s-au dat binecuvântăm pe Făcătorul a toate prin Iisus Hristos și prin Duhul Sfânt” - scria Sfântul Iustin, cu zel apostolic şi viziune mistică, în „Apologia I”, prima descriere a Liturghiei în centrul căreia, ca un pisc înconjurat de Heruvimii „cu taină închipuiţi”, străluceşte recunoştinţa întregii omeniri pentru primirea Sfintei Euharistii, Darul suprem şi Taina ce ne-a unit pururi cu marea îndurare a Tatălui Ceresc.

Acest act liturgic, „începutul îndumnezeirii noastre”, cum îl numeşte Sfântul Grigorie de Nyssa (330/335-394), şi „iubire îndurătoare, care se coboară de sus ca o rouă cerească” în simţirea părintelui bisericesc din Antichitatea târzie, Fericitul Augustin (354-430), este în mod neîndoielnic şi Rugăciunea supremă, căci doar rugăciunea adusă din recunoştinţă este rugăciune adevărată şi Taină adevărată. Este cea care se conjugă cu tot ceea ce este pur, onest şi frumos, eliberatoare a omenescului din noi, lăsând doar esenţa divină să curgă din Potirul-Cer în potirul-inimă, căci însuşi cuvântul Euharistie se tâlcuieşte „mulţumire”. Nu cunoaştem o cămară mai tainică, mai sacră şi unificatoare, unde fiinţa umană se poate întâlni cu Hristos, ca în această dulce pregustare a Raiului euharistic, pentru care noi Îi suntem recunoscători la fiece Liturghie: „Mulţumim Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Dătătorule de bine al sufletelor noastre, că şi în ziua de acum ne-ai învrednicit pe noi de cereştile şi nemuritoarele Tale Taine”.

Mulţumire pentru Iubirea Lui jertfită nouă în atâtea chipuri de la sublimul „La început a fost Cuvântul” (Ioan 1, 1) şi până la făgăduinţa ce pecetluieşte remarcabil şi pentru totdeauna izbăvirea noastră: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului!” (Matei 28, 20). Între aceste două coordonate, Hristos Mântuitorul ne-a făcut posibilă cunoaşterea dumnezeirii Sale prin unirea în firavul trup omenesc cu noi, toţi, unire în lumina căreia până şi cele mai tulburătoare umbre ale zidirii noastre se transformă în stele care încep să lumineze şi să cânte. Şi cu mai multă osârdie se cuvine a-I aduce mulţumire pentru încercările ce au sculptat în oţelul inimilor crini de mătase, făcându-ne cu totul inseparabili de bunătatea Lui: „A-I mulţumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic nu e ceva deosebit, a-I mulţumi când este furtună, atunci se arată adevărata recunoştinţă”, scria Sfântul Ioan Gură de Aur.

O, adâncă, vibrantă şi deplin înţeleaptă recunoştinţă, „mărgăritar de mult preţ” (Matei 13, 45). Măsură cumpătată în solidaritatea umană ce uimeşte deopotrivă prin simplitate şi complexitate, asemeni grăuntelui de muştar! Recunoştinţă, simţire de-o copleşitoare naturaleţe, „virtutea sufletelor nobile”, cum te-a lăudat scriitorul grec Esop (620 î.H. - 560/564 î.H.) şi minunea „ce călăuzeşte darurile spre mulţumire neîncetată”, după gândul Sfântului Părinte Isaac Sirul. Înaintea mărinimiei tale toate se supun, cedează de bunăvoie pentru că tu ştii să pătrunzi în frumuseţea Cuvântului. Cu aripi de porumbel ai străbătut timpurile, unind sub acelaşi nimb al sfinţeniei Profeţii de demult şi Apostolii, Înţelepţii şi Evangheliştii: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalmul 115, 3), se întreba odinioară regele David, iar peste veacuri Sfântul Pavel răspunde cu dreaptă socotinţă: „Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (Coloseni 3, 15).

Şi de parcă l-am vedea aievea, călătorind cu toiagul într-o mână şi foc ceresc în privire, spre luminarea neamurilor, urmăm îndemnul marelui Apostol din Tarsul Siliciei, cântând neîncetat Preasfintei Treimi: „Şi Ţie mărire şi mulţumire şi închinăciune înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin...”.