A sosit vacanța de vară, a treia de la declanșarea pandemiei de COVID, teoretic fără restricții, cu speranțe și planuri mari, menite să contribuie la sănătatea fizică și psihică a elevilor. Dar mass-media întreține o stare de panică, alimentată de știri prezentate cât mai alarmant privind războiul din Ucraina, efectele lui economice, prăbușirea economiilor, înregistrarea electronică centralizată a datelor cetățenilor sau posibilitatea unei noi pandemii cu un alt virus. Conducerea prin frică practicată la nivel mondial îi afectează pe tineri.
La vârsta alegerilor, când ar trebui să fie plini de viață, de bucurie, de credință și nădejde spre mai bine, pentru a-și găsi resurse interioare către progres, ajung să problematizeze pe marginea învățăturilor despre Apocalipsă, așa cum se întâmplă întotdeauna în vremurile tulburi. Și aceasta pentru că încearcă să facă față unor temeri, au nevoia de a ști, de a se simți în siguranță, de a-și confirma că acest eveniment este încă departe. Unii pot avea chiar o preocupare excesivă pentru subiect, neînțelegând că important nu este când va veni Apocalipsa, ci cum o primim.
Vuietul Duhului
Un fragment din Blade Runner, film de ficțiune din anul 1982, aruncă o lumină aparte asupra vremurilor pe care le trăim, nu numai prin problemele ridicate de avansul tehnologiei, al geneticii, al controlului electronic sau prin faptul că acțiunea acestuia se petrece chiar în anul 2019, ci mai ales prin abordarea psihologică a conflictului dintre androizi și oameni. Sunt emblematice cuvintele lui Rutger Hauer, replicant, din scena sa finală de o mare frumusețe: „E o adevărată experiență să trăiești cu frică, nu-i așa? Asta înseamnă să fii sclav”. Cuvintele acestea și imaginea lui, murind, într-un gest smerit, în totală contradicție cu puterile lui de robot, porumbelul alb zburând din mâinile lui într-un avânt simbolic spre libertate, mi-au rămas în minte mai bine de 35 de ani, la fel de proaspete ca atunci. Un android vorbind despre condiția umană mai adânc decât un om.
Porumbelul alb, în cheie creștină, este simbol al Duhului Sfânt. El pleacă din lumea dominată de conflict și tehnologie, care a schimbat vuietul Duhului din Sfintele Slujbe, adierea credinței și a curajului în fața vieții, luminate de har, cu vuietul mass-media care alimentează, de la alt duh, frica și dezbinarea. Da, vrem să trăim cu adevărat liberi, fără teamă. În aceste timpuri tulburi, idolatre, la fel ca în alte perioade din istorie dominate de duhuri străine, numai rugăciunea continuă, ca de foc, este viață.
Al doilea Înaintemergător
Pentru că este vacanță, să profităm și să mergem cu elevii în pelerinaj la biserici sau mănăstiri închinate Sfântului Ilie. Ele stau mărturie că nouă, românilor, ne este drag acest proroc uluitor, ajutor de nădejde în orice clipă, care a trăit mari minuni și nu a murit, ci, din viață, pentru credința sa arzătoare, a fost ridicat de Dumnezeu la cer într-un car de foc. Sfântul Ilie s-a învrednicit să fie arătat apostolilor în lumina cerească la Schimbarea la Față a Domnului pe muntele Tabor și va reveni în vremurile din urmă ca un al doilea Înaintemergător, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul, pentru a întoarce oamenii la credința cea adevărată și la o viață de pocăință.
Pornind de la exemplul și mijlocirea lui, să le insuflăm elevilor curajul de a căuta viața adevărată, bucuria ei. Sfântul Ilie ne învață că orice minune este posibilă prin rugăciune puternică. El, care a stat împotriva conducătorilor idolatri, coborând cu rugăciunea foc din cer, a făcut de rușine preoții lui Baal, cu rugăciune a închis cerul și tot astfel a adus ploaia binefăcătoare. Dar, mai presus de toate, s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu, într-un mod paradoxal, care ne arată delicatețea și discreția Acestuia ascunsă în minuni. A zis Domnul: „Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul” (Regi 19, 11-12).
O adiere de vânt lin
Găsim o cheie într-o minunată alcătuire din Psalmul 76, prochimenul, care se cântă la hramuri: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni!” Dumnezeu Se manifestă discret în viețile noastre, pentru a nu ne sili libertatea de a crede. Ca o adiere de vânt lin, glasul Său se vădește prin minuni, pe care cei mai puțin credincioși le numesc adesea coincidențe. Pentru întărirea credinței elevilor le este de folos un exercițiu practic: să alcătuiască o listă de coincidențe care i-au marcat sau pus pe gânduri de-a lungul vieții lor. Apoi, pentru fiecare, să caute să descopere efectele acestor coincidențe în existența lor, pentru a învăța să identifice semnătura delicată a lui Dumnezeu pe drumul vieții.
Vacanța poate fi astfel un timp de reflecție, încercări de a descoperi și de a se uimi de frumusețea lucrării lui Dumnezeu, de a deveni sensibili, a înțelege și a se cutremura de măreția Sa ascunsă în discreția minunilor, deseori neobservate, prin care Își arată dragostea față de noi: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale!” Astfel pregătiți, mai mult decât a descoperi un Dumnezeu incredibil de iubitor și delicat, elevii pot găsi și o cale de a lucra cele ce le lipsesc, după cuvântul părintelui Nicolae Steinhardt: „Orb, neghiob şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului-simţ celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos-Dumnezeu, Care a primit să Se întrupeze şi să moară pe Cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puţinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică! Paul Claudel nu ni-L definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul Care vă priveşte. Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ce nu avem”.
Au nevoie de curaj? Să dea curaj! Au nevoie de credință? Să dea credință! Au nevoie de minuni? Să participe la cea mai mare minune!
Liturghia: semnătura lui Dumnezeu
Cea mai mare minune a timpului nostru este Sfânta Liturghie, unde la fel de discret, după cuvântul arhimandritului Zaharia Zaharou, Dumnezeu Se face prezent. El ne luminează prin Psalmi, ne aduce la ceasul Judecății Sale în timpul citirii Sfintei Evanghelii, căci Cuvântul lui Hristos este cel ce ne va judeca, ne dă să înțelegem unde avem greșeli și cum să ne îndreptăm. Apoi, prin minunea prefacerii Sfintelor Daruri, cel mai important moment al Sfintei Liturghii, ne putem uni cu El în Sfânta Împărtășanie, purtând în noi Cuvântul Lui, devenind părtași Împărăției Sale, când Dumnezeu va fi totul în toate.
Revenind la timpurile noastre, atât de dificile și tulburi, părintele Mihai Lupescu spunea: „Rugăciunile oamenilor, eu cred că ele influențează istoria mai mult decât condeiul mai-marilor acestei lumi”. Prin rugăciune și marea minune a Sfintelor Taine, să punem în sufletul elevilor noștri semnătura lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Paisie Aghioritul: „Numele pe care îl scrijeleşti pe scoarţa unui copac se va mări, va creşte odată cu el. La fel şi inima copilului tău. Ceea ce scrijeleşti în anii lui de gingăşie vei citi în cei care vor urma”.
