Tinereţea, „anotimpul etern” al Împărăţiei lui Dumnezeu

Şi toţi se opriră când El Se apropie de ei. Veşmintele-I erau ţesute din razele soarelui în amurg, iar chipul, văpaie cerească pe care serafimii cu teamă o întrezăresc prin străveziul aripilor. El era Viaţa, iar ei, suferinţa. El, Cerul cu mângâierea, şi ei, pământul cu lacrimile. În mijlocul lor era ea, cruce frântă de neputinţă, mama aplecată asupra singurului ei fiu adormit întru veşnicie. La glasu-i de durere se auzi atunci glasul Lui de binecuvântare: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” (Luca 7, 14-16).

Când degetele Lui coboară, materia îndată tresare. Îi simte atingerea şi gla­sul şi mireasma dulce de tran­dafiri aşa cum cocorii, încă departe fiind, îşi recunosc ţinuturile în orizontul vast, cu ape albastre. Materia este acea minune cu posibilităţi nelimi­tate de a ne uimi, dăruită nouă pentru ca acolo, în complexitatea structurii ei, să ne modelăm emo­ţiile nespuse în cuvinte şi totodată să-L putem avea în pal­mele noastre pe Însuşi Creatorul şi Dăruitorul. Atunci materia nu mai rămâne doar pământ, lemn, piatră... Ea devine cea mai profundă operă de artă a cărei frumuseţe proliferată la nivelul tuturor sim­ţurilor şi trăirilor noastre intime ne ajută să atingem Cerul: Icoana creştină. Bucurie pentru îngeri, slavă pentru oameni, icoana! Har şi materie, parte celestă şi parte mundană în toată splendoarea aus­terităţii ei bizantine. O formă stă­ru­itoare de rugăciune ce nu răs­pun­de atât privirii, cât inimii. O aducere pioasă în strâmta şi vulnerabila noastră înţelegere a Tainei Întru­pării Fiului lui Dumnezeu, nu pentru a ne îndupleca grăbit voinţa spre ceva anume, ci pentru a ne fortifica această voinţă şi nădejde în realitatea absolută a Adevărului Său.

Cel ce înţelege Cuvântul va înţe­lege şi înălţimea mistică a icoanei. O astfel de înţelegere ne închide rănile sufletului şi ne face hristofori, pentru că fiece întâlnire cu icoana este în sine o întâlnire cu Mântuitorul Hristos, „oceanul ne­grăitei iu­biri de oameni şi a nepă­trunsei milostiviri” (Sf. Simeon Noul Teolog). Într-o împărtăşire neîn­cetată din dulcea Sa Lumină mai dorită decât toată iubirea lumii acesteia, birui­torii sfinţi ne creează în permanenţă, ne remodelează şi ne sfinţesc miezul divin din noi, după modelul Său. O, Chipul Tău, Doamne Iisuse, atâta pace, nepri­hănire, blândeţe... Atâta tinereţe veşnică!

„Bucură-te, tinere, în tinereţea ta...”

Taină şi bucurie, tinereţea. Ea, singura ce nu zideşte între semeni ierarhii rigide, hotare temporale sau spaţiale, direcţii sobre ori unghiuri precise care despart şi destramă. Tinereţea nu cunoaşte tristeţea, teama şi nici înfrângerile. Nu se preocupă de sine, ci de altceva mai măreţ, mai rezistent şi mai bun despre care ştie că există dincolo de orizont: împlinirea viselor. Crede în ele şi le cuprinde cu o nelinişte aşa de duioasă în firescul ei, încât e aproape cu neputinţă a-i înţelege această bucurie de-o profundă va­loare spirituală şi poetică ce o înalţă din ordinea obişnuită a lucrurilor şi din echilibrul rece al raţiunii. Şi cât de frumoase sunt sentimentele tinereţii... Ele nu acţionează nicio­dată independent, nu rămân retrase de lume şi nu zboară pe drumuri separate, ori prea târziu peste asfinţitul sufletului însingurat, pentru că este mereu plină de tandreţe, graţie şi bunătate, liberă şi veselă precum cea dintâi lumină a Para­disului: „Bucură-te, tinere, în tine­reţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi...” (Ecclesiastul 11, 9).

În dimensiunile sacre ale timpului ei întins de la pământ până la stele, tinereţea se exprimă uşor prin toate câte există şi ştie să numească minuni fie şi lucrurile neînsemnate. Chiar şi pe cele lăsate a fi străine unele de altele după ordinea lumii exterioare le aduce în cortul ei simplu unde clădeşte un adevărat regat. Şi aceasta se întâmplă pentru că „tinereţea, scria prozatorul fran­cez Alphonse Daudet, are o inimă caldă, o nevoie de entuziasm pe care cea mai uşoară atingere o trezeşte”, iar poetul La Fontaine o descrie cu sensibilitate ca fiind „naivă şi tot­odată subtilă, realistă şi totodată fantastică”. Adevărat: firavă şi totuşi nebănuit de puternică, asemeni unui copăcel în alcătuirea căruia coexistă tainic, fără amestecare, gingăşia florilor şi robusteţea neînduplecată a ră­dăcinilor. „Ve­nit-am pe lume prunc slab şi ne­ajutorat”, mărturisim în Acatistul de mulţumire către Dumnezeu Tatăl, pentru ca îndată să auzim îndemnul iubitului Ucenic al Domnului, Ioan: „V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel rău” (1 Ioan 2, 14).

„Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale...”

O, câtă fragilitate şi câtă cute­zanţă, tinereţe! Să adoarmă toţi luminătorii cerului şi frumu­seţea ta va fi de-ajuns pentru a lumina această lume care şi astăzi se în­treabă ca înaintea unui miracol: Ce este un tânăr? Este scânteia ce aprinde deasupra omenirii împlini­ri­le ei sublime, este strălu­cirea ză­pezilor neatinse ale anilor viitori, este imaginea iconică „a evenimen­telor excepţionale, a trăiniciei şi a eternităţii” (Mircea Eliade). Este un vas mic şi părelnic neputincios în viziunea relativă a lumii, în adâncul căruia Dumnezeu ridică un Tabor: „Nimeni să nu dispreţu­i­a­scă tinereţile tale...”, îl învaţă Sfântul Apostol Pavel pe ucenicul Timotei într-una dintre epistolele sale.

Este „o nouă încercare de a face pe om divinitate” (George Bernard Shaw), acel mare început care dă lumii şansa reală de-a se reînnoi, de-a se salva, de-a birui: „Înnoi-se­vor ca ale vulturului tinereţile tale” (Psalm 102, 5). Este prezenţa cea mai ingenuă şi curată, căci „nimic nu cere Dumnezeu de la tânăr fără numai curăţenie şi smerenie” (Sf. Nifon, Mitropolitul Ţării Româ­neşti), şi această curăţie trebuie ocrotită cu preţul marilor jertfe care schimbă radical veacurile lor. Tine­reţea este tărâmul celei mai copleşi­toare epopei din lume, este marea poezie de dragoste în care tot Universul s-a strâns ca soarele în bobul de rouă: „Iei o fărâmă de pulbere şi întregul vast pământ e acolo; o floare-şi deschide petalele şi Universul înfloreşte cu ea”, spune un vechi proverb chinez.

De aceea, tinereţii i-a fost încre­dinţată forţa unică de-a se avânta mai sus decât norii, ca şi cum cerul, care nu-i pare atât de înalt, s-ar fi învoit asemeni unui copil să se întreacă în zbor cu ea. „Bunule Învățător, ce să fac ca să moș­tenesc viața de veci?” (Luca 18, 18), în­treabă tânărul bogat. Iată imaginea reală a tânărului: o firească trecere prin negări şi lepădări într-un continuu contrast cu nevinovata-i în­drăzneală de a cuceri piscurile cele mai greu accesibile ale conş­tiinţei dintr-o tulburătoare sete de a descoperi totul. Asta va face din el un „sălaş al păcii” (Tomas Spidlik), mânat de o incredibilă „dispo­ziţie lă­untrică de a se dărui” (pr. Constantin Galeriu) până ce, în neîncetatele sale metamorfoze şi căutări spirituale, va deveni „râvnă peste râvnă, foc peste foc” (Sf. Ioan Scărarul).

Dar ce-şi doreşte un tânăr în căutările lui? Un semn puternic, concret şi definitiv de unde să pornească în viaţă, iar acesta nu poate fi decât Crucea, singura realitate prin care a fost adusă pentru totdeauna o „transformare elibera­toare a vieţii umane în orizontul istoriei” (pr. prof. John Breck). Bi­ruinţa Crucii face din tineri nişte biruitori şi ucenici ai Marilor Pă­rinţi: „Tânărul are nevoie de un povăţuitor duhovnicesc ca să-l sfătuiască şi de care să asculte ca să călătorească cu siguranţă duhov­nicească”, spune Sfântul Paisie Aghioritul, iar Sfântul Siluan Atho­nitul îndeamnă pe cel tânăr: „Fii ascultător, păzește-ți mintea și gândește că toți oamenii sunt buni și că Domnul îi iubește”.

Tânăr este cel ce iubeşte, iartă, râde, cântă şi se joacă ca un copil alături de copii, priveşte spre toţi cu sfială, iar spre sine cu simplitate, se bucură pentru a-i bucura pe ceilalţi. Unii ca aceştia „zboară ca vulturii, aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc” (Isaia 40, 29-31), iar în inima lor îşi află sensul deplin cuvintele Fiului lui Dumnezeu: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14).

Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” din Brăila.