Născut într-o familie mixtă, dintr-un tată oltean şi o mamă grecoaică, istoricul Florin Marinescu este cel mai bun cunoscător al arhivelor româneşti de la Sfântul Munte Athos. A lucrat la Biblioteca Academiei Române ca „paleograf cu studii superioare“ până în anul 1978, când s-a stabilit în Grecia, împreună cu mama sa, profesoară cu o carieră strălucită la Universitatea din Bucureşti. Din anul 1985 desfăşoară un program de cercetare a documentelor româneşti care au legătură cu noul elenism, în cadrul Institutului de Studii Neogreceşti din Atena, Grecia. Prin grija sa, numeroase documente au văzut deja lumina tiparului în volume, colecţii de studii sau articole, iar altele sunt pregătite spre publicare. Paleograful Florin Marinescu ne-a acordat un interviu despre tezaurul scris al documentelor româneşti de la Sfântul Munte Athos.
Stimate domnule Florin Marinescu, este îndeobşte cunoscut faptul că domnitorii români, în special după căderea Constantinopolului, au sprijinit locurile sfinte ale Ortodoxiei, printre care se numără şi Sfântul Munte Athos. Din documentele de cercetare, care este locul unde se îndreptau cele mai multe danii?
După stabilirea mea în Grecia, ţara de origine a mamei, în 1985 am avut marele noroc de a mi se încredinţa un program de cercetare a documentelor româneşti care au legătură cu noul elenism şi, aşa cum ştie multă lume, cele mai multe se află la Sfântul Munte Athos, grădina Maicii Domnului, de care toată lumea a auzit.
Aşa am descoperit că foarte mulţi domni români au acordat multe ajutoare în cadrul unor politici de care nu prea s-a discutat până acum, politici cu caracter imperial, adică ei se socoteau continuatori ai împăraţilor bizantini. De aceea, de la Ştefan cel Mare, sau chiar înainte de el, în special după căderea Constantinopolului, mulţi domni şi-au îndreptat ajutoarele fie către Protaton, care este centrul administrativ, fie către majoritatea mănăstirilor dintre cele 20 existente în Sfântul Munte. Mă socotesc norocos că din 1985 până acum am luat contact direct cu aproape 25.000 de documente româneşti sau de factură românească, în limbile greacă, slavonă, engleză, franceză, rusă, care au legătură aproape directă cu Ţările Române. Ele pot fi incluse într-o arhivă românească. Cele mai multe documente legate de Ţările Române se află la Mănăstirea Vatoped, a doua în ordinea ierarhică a Sfântului Munte Athos, care deţine aproape 14.000 de documente româneşti. Cred că este cel mai mare conglomerat de documente româneşti existent în afara graniţelor ţării.
Mănăstirea Vatoped îmi acordă mare încredere şi se văd deja rezultate foarte bune în ceea ce priveşte valorificarea lor, în diverse forme, la început în limba greacă, ulterior şi în limba română. Din cauza unui număr imens de documente, este un proces de durată. Cândva, spuneam la un congres că, dacă ar fi să public în fiecare an câte un volum de 1.000 de documente, mi-ar trebui vreo 15 ani până să ajung la finalizarea proiectului vatopedin. La ora actuală, ţinând cont că trecem printr-o criză acută, nu doar economică, proiectul nu este realizabil. Ne gândim la alte posibilităţi, fie când mijloacele tehnice ne vor ajuta, fie când mănăstirea, care trece şi ea printr-o criză, îşi va reveni oarecum. Eu păstrez speranţa că tezaurul de la Vatoped, de la Xiropotamu şi de la alte mănăstiri athonite va putea ajunge la un moment dat la cunoştinţa cercetătorilor şi a istoricilor români, care sunt beneficiarii lor fireşti. S-a întâmplat să fiu eu cel care a avut acces la ele şi încearcă să le valorifice.
Au avut vreodată Ţările Române ocazia de a avea o mănăstire proprie la Sfântul Munte?
Aceasta este o problemă dificilă şi spaţiul alocat unui interviu nu ne permite să o elucidăm. Ţările Române au ajutat atât de mult Athosul, încât ar fi meritat, şi nu este numai părerea mea, să aibă o mănăstire proprie. La 1804 i s-a propus lui Veniamin Costachi, mitropolitul Moldovei, ca Mănăstirea Esfigmenu să devină mănăstire românească, dar marele învăţat ierarh a socotit probabil că nu era momentul ca Moldova să ia în primire această mănăstire. Mănăstirea Dohiariu a avut relaţii atât de strânse cu România, cu Moldova, încât la un moment dat, datorită ajutorului atât de important acordat de nişte domni români în frunte cu Alexandru Lăpuşneanul şi soţia sa, Ruxandra, ansamblul era considerat românesc. Se vorbeşte şi despre Mănăstirea Cutlumuş, numită pe vremuri „marea lavră a Ţării Româneşti“, „lavră“ în sensul de primă, adică cea mai importantă. Cutlumuşul a fost mănăstire ajutată de domnii români foarte mult, dar nu a devenit mănăstire românească, deşi poate a fost cel mai aproape de acest deziderat. În orice caz, eu, când mă duc, sunt bine primit, din fericire, la orice mănăstire şi văd că se recunoaşte marele ajutor pe care Ţările Române l-au acordat fiecărei mănăstiri în parte.
Eu susţin că, dacă Henrich Schliemann a avut norocul să descopere nişte tezaure impresionante ale civilizaţiei mondiale pe teritoriul Greciei, eu, ca paleograf, am marea şansă de a descoperi, aproape zi de zi, documente importante care pentru istoria Ţărilor Române vor fi un ajutor nepreţuit. Aproape nu există domeniu în cadrul istoriei, al geografiei şi al ideologiei Ţărilor Române să nu fie exemplificat de miile de documente pe care le-am cercetat sau urmează să le cercetez.
În ce fel cinstesc monahii athoniţi memoria celor care le-au fost ctitori?
La fiecare mănăstire, situaţia este diferită. În general, respectă pe foştii ctitori. Cel mai important este exemplul de la Mănăstirea Simonopetra, unde, la o anumită dată, este pomenit Mihai Viteazul. Am şi acum în faţa ochilor o imagine de la intrarea în arhondaric, unde pictorul a desenat citatul următor: „Cele ce am făcut, n-am făcut de sila cuiva, ci ca să am un nume şi un ecou în creştinătate“. Este extraordinar de sugestiv ca un mirean să aibă inspiraţia de a scrie aceste rânduri, care explică şi valoarea domnului român, dar şi felul cum merită Mihai Viteazul să fie respectat la mănăstirea respectivă. Aşa cred că ar trebui aplicat şi folosit şi de alte mănăstiri.
Ce ne puteţi spune despre prezenţa românească în Sfântul Munte?
Prin documentele pe care le cercetez, descopăr multe locuri şi lucruri interesante despre monahii români, care, de secole, nu numai că au vizitat, dar au rămas să vieţuiască acolo. De pildă, la 1375, Melchisedec a devenit egumen la Cutlumuş, ceea ce înseamnă că erau deja monahi români acolo. Acesta este un element foarte important de avut în vedere: o prezenţă românească la Athos mai veche de cinci secole. Poate nu a existat o continuitate în documente, dar monahi români au existat permanent, fie acolo, fie la Ivir sau Xiropotamu. Este important să dovedim această prezenţă, mai ales din documente. Eu sunt paleograf de şcoală veche şi, în tot ceea ce scriu, mă bazez pe documente. Acesta este scopul: să demonstrez, din documente, cât de mult au făcut românii pentru Sfântul Munte Athos. Aştept ca după mine să vină şi alţii care să continue acest demers. Eu mă apropii de vârsta senectuţii şi mi-aş dori ca această lucrare să fie continuată. Sunt o fire optimistă şi sper ca măcar lucrările pe care le-am documentat deja să fie tipărite.
