În urmă cu 30 de ani, istoria Mănăstirii Stavropoleos - vechea ctitorie de la 1724 a Mitropolitului grec Ioanichie - a cunoscut un nou început. De la o ruină cum ajunsese în ultimul deceniu comunist, ea a început să renască încet și, timp de cel puțin 15 ani, până în jurul anului 2003, s-a aflat într-un amplu proces de prefacere: a locului, a monumentului, a comunității. Astăzi, ea este mănăstire de maici, singura comunitate monahală din Centrul istoric al Capitalei, un loc căutat de mulți turiști și pelerini. Dar drumul până aici a fost lung. Într-un dialog recent, muzeograful mănăstirii, maica Atanasia Văetiși, a rememorat anii de început, istoria care s-a scris imediat după căderea comunismului, precum şi bucuriile ce au urmat.
Maică Atanasia Văetişi, vă rugăm să rememoraţi câteva file din istoria de azi şi de altădată a cetăţii monahale Stavropoleos, aflată chiar în centrul Capitalei.
Anul 1991 a fost unul decisiv pentru Stavropoleos. Atunci a ajuns aici părintele Iustin Marchiș. Fusese ghid și muzeograf la Cozia și stareț la Cheia, avea, cu alte cuvinte, un parcurs monahal și de slujire în biserici și incinte monument istoric și priceperea de a valorifica patrimoniul artistic și cultural. La Stavropoleos, situația era departe de a fi încurajatoare. Trecuse aproape un veac de la restaurarea pe care Ministerul Instrucțiunii și Cultelor o desfășurase la începutul secolului al XX-lea, când a avut loc un amplu proces de salvare de la distrugere a lăcașului de cult și de integrare a lui într-o nouă incintă, un proiect al arhitectului Ion Mincu. După această restaurare, biserica a fost redeschisă cultului abia în 1940, de data aceasta ca biserică de parohie. Așa a traversat întreaga perioadă comunistă. Preoții care au slujit aici în anii ’50-‘60 au avut de suferit, unul dintre ei a fost condamnat politic și a murit în închisoarea de la Salcia. Din 1985, însă, nu mai fusese numit un preot paroh, astfel că, la acel moment pe care îl evocăm acum, viața liturgică și comunitară era tot mai împuținată. La Stavropoleos slujeau cu rândul preoți de la bisericile din vecinătate, credincioșii erau puțini, incinta era într-o stare avansată de degradare. Se aflau aici un depozit de carte și unul de icoane ale Arhiepiscopiei Bucureștilor, cu o parte din obiectele salvate din demolările anilor ‘80, iar, în subsol, cei care administrau la acel moment restaurantul Caru’ cu Bere depozitaseră, de aproape 20 de ani, diferite ambalaje. Pereții bisericii erau acoperiți de fum și zidurile erau crăpate, în curte, printre pietrele de mormânt din lapidariu, iarba creștea în dezordine. Aceasta era imaginea Stavropoleosului în 1991, o imagine pe care eu o cunosc doar din fotografii, din documente de arhivă și din relatările celor care i-au fost martori, dar pe care părintele Iustin a cunoscut-o direct, atunci când a coborât de la mănăstirea de pe Valea Teleajenului pentru a da viață unei biserici aproape părăsite din centrul orașului. O biserică care nu avea nici enorie, nici casă parohială și în care totul era de luat de la început.
Ce a urmat, cum s-au dezvoltat lucrările de-a lungul timpului?
A fost inițiat proiectul de restaurare a ansamblului, care includea biserica, incinta cu turnul clopotniță și curtea interioară. Au fost căutați cei mai buni specialiști pentru fiecare domeniu și ei au întocmit proiectele, pe specialități, pe elemente componente. Dar toate aceste proiecte de restaurare presupuneau costuri însemnate și, atât timp cât Ministerul Culturii nu și le putea asuma, trebuiau căutate surse de finanțare. Începutul l-a constituit obținerea, în 1996, în urma unui concurs, a unui premiu acordat de Comisia de Cultură a Uniunii Europene pentru monumente istorice care urmau să dezvolte în jur o viață comunitară. Momentul a fost hotărâtor. Chiar dacă suma nu era suficientă pentru a acoperi costurile tuturor proiectelor de restaurare, fără ea, restaurarea nu ar fi putut începe. Și, pornind de la acel premiu, au fost atrase și alte finanțări.
Și astfel au început consolidarea clădirii din incintă, refacerea tuturor instalațiilor și regândirea funcționalității sălilor, a celor care existau încă din timpul arhitectului Ion Mincu, cu destinația de atelier de restaurare obiecte bisericești (care a funcționat în anii ‘50), respectiv de muzeu, un muzeu care nu s-a mai realizat însă. Acum, în noul proiect, sala de la etaj urma să devină bibliotecă, iar cea de la parter, să adăpostească o colecție de icoane și obiecte de artă (care, să spunem acest lucru, la acel moment, nici măcar nu existau, după cum nu exista nici fondul de carte, toate au fost achiziționate sau primite ca donații ulterior). Ceea ce aducea nou proiectul de refuncționalizare a clădirii din incintă era amenajarea mansardei, astfel încât să poată adăposti câteva chilii, în perspectiva reînvierii vieții monahale la Stavropoleos. În același timp, pe latura de vest a incintei, așa cum se pot vedea și astăzi, s-au amenajat o bucătărie și o mică trapeză, la demisol, biroul și chilia maicii starețe, la parter, și biroul și chilia preotului duhovnic, la etaj. O scară leagă aceste niveluri și asigură accesul la turnul clopotniță.
Consolidarea și punerea în valoare a construcției din incintă, pe care am rezumat-o aici în câteva cuvinte, au fost unele din intervențiile esențiale ale acelor ani, au fost, de fapt, miezul a ceea ce a devenit viața comunitară și apoi, din 2007, viața monahală de la Stavropoleos.
Cum s-a constituit această viață comunitară?
În jurul dimensiunii liturgice și al celei culturale, aș zice. Ea a crescut odată cu proiectul de refacere a monumentului și de readucere la viață a unei biserici socotite emblematică pentru arta și arhitectura veacului al XVIII-lea. Pe lângă recuperarea vocației liturgice a vechiului lăcaș și restituirea lui în frumusețea și canonul tradiției, să spunem și că aici și-au găsit locul mulți dintre cei care căutau atunci un mod de a fi în Biserică tocmai în acest spirit. Erau artiști, oameni de cultură, atrași poate tocmai de felul în care era reînviată tradiția: prin cântarea de la strană, prin icoanele noi care se pictau și cele vechi care se restaurau, prin veșmintele și obiectele liturgice alese cu grijă. Iar prezența lor a ajutat apoi mult la frumusețea, eleganța și armonia locului. De aici s-a născut spiritul comunității, din întâlnirea în jurul Sfântului Potir a unei ecclesia în care veneau tineri studenți, credincioși formați în diferite domenii sau persoane care căutau calea spre credință și erau dornici să ajute Biserica.
Astăzi, aici este o mănăstire cu viață de obște. Care sunt ascultările de zi cu zi?
Multe din lucrurile abia gândite în anii care au urmat acelui început al anilor ‘90 s-au împlinit între timp: în 2008, Stavropoleos a devenit mănăstire, cu obște de monahii, și slujbele au început să fie tot mai multe, tot atunci a primit un nou hram, „Sfântul Iustin Martirul și Filosoful”, prăznuit chiar în această săptămână. În 2012, biserica a fost resfințită de către Părintele Patriarh Daniel, o recunoaștere a ceea ce s-a împlinit și o întărire în slujirea de zi cu zi ce a urmat. Lăcașul de cult și sălile din incintă, și anume colecția cu icoane și obiecte liturgice vechi, biblioteca cu sutele de volume de carte veche, manuscrise și tipărituri, cu mobilier, tablouri și fotografii vechi, trapeza cu obiecte de artă țărănească, dar și cu vitrine cu porțelanuri și sticlărie europeană, au fost vizitate de tot mai mulți turiști, pelerini, personalități culturale, slujitori ai Bisericii.
Stavropoleos a reușit, aș spune, cu privirea obiectivă a istoricului, și nu cu cea subiectivă a unui viețuitor, să redevină mănăstire, așa cum a gândit-o ctitorul dintâi, a reușit apoi să se deschidă spre cetate și spre dimensiunea culturală, așa cum a proiectat-o arhitectul Ion Mincu la un secol după întemeiere. În plus, noi, cei care formăm obștea de acum, sub povățuirea părintelui Iustin, ne-am străduit să-i adăugăm o dimensiune mărturisitoare, aceea de a trăi în mijlocul unui oraș tot mai golit de spiritualitate, urmând rânduiala monahală dintotdeauna și, în același timp, deschiși către timpul de acum, înțelegându-i și primindu-i pe cei care vin spre noi.
