La Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă a apărut recent o carte cu paraclise, acatiste și canoane de rugăciune specifice fiecărei zile a săptămânii. Orice cleric, monah și mirean pot găsi în volumul de față rugăciuni pentru fiecare zi, dar și în vederea pregătirii duhovnicești pentru primirea Sfintei Împărtășanii. Părintele arhimandrit Chiril Lovin, asistent dr. la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București și coordonator al Departamentului „Carte de Cult” din cadrul Editurii Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, a vorbit în emisiunea „Viaţa Cetăţii” de la Radio TRINITAS despre importanţa acestor rugăciuni pentru pravila zilnică a credincioşilor.
Părinte arhimandrit Chiril Lovin, avem în faţă acest nou volum apărut la Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, „Paraclisele și acatistele zilelor săptămânii“. V-aş ruga mai întâi să ne spuneţi câteva cuvinte despre acest volum. În primul rând, cui este el destinat? Ce au avut în gând editorii când au reunit aceste acatiste și paraclise?
La Editura Institutului Biblic a apărut în anii trecuți o carte cu acatistele zilelor săptămânii, însă s-a observat o cerere de a adăuga și paraclisele pentru pravila zilnică a credincioșilor. De aceea, primind din țară aceste semnale, la cererea mai multor credincioși, și observându-se faptul că aceştia doresc să citească și paraclisul zilei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a avut inițiativa de a publica, în cadrul Editurii Institutului Biblic, acest volum cu paraclisele și acatistele zilelor săptămânii, carte fără precedent la editura noastră. Când am demarat proiectul, am cercetat să vedem și practica panortodoxă. Cu acest prilej am observat că au apărut astfel de cărți și în mediul bisericesc grecesc, și în cel slav. Aşadar, păstrăm şi unitatea panortodoxă prin tipărirea paracliselor și acatistelor zilelor săptămânii. Nu este nicidecum o inovație, ci, dimpotrivă, este o trecere în cultul particular a unei tradiţii multiseculare a Bisericii prezente în cartea de cult numită „Octoih”, în care fiecare zi a săptămânii are o temă duhovnicească, teologică, reflectată în slujba zilei. De altfel, și în practica Bisericii noastre, de mult timp duhovnicii recomandă credincioșilor să citească în fiecare zi câte un acatist închinat acestei teme duhovnicești a zilei și acum, iată, și un paraclis. De ce un acatist şi un paraclis? Pentru că, în practica noastră liturgică, de obicei paraclisul se citește seara, iar acatistul dimineața. Deși nu este o regulă absolută, întrucât cineva poate citi un paraclis sau un acatist la orice oră din zi, în cultul particular, dar având această cutumă liturgică, am așezat în carte mai întâi paraclisul și apoi acatistul, pentru că ziua liturgică începe de seara.
Părinte arhimandrit, pentru că ați vorbit despre această distincție între acatiste și paraclise, aș vrea să delimităm foarte bine ce înseamnă paraclis și acatist. În nota editorială la acest volum se menționează că paraclisele sunt rugăciuni de cerere, iar acatistele, rugăciuni de laudă și de mulțumire. Ce înțelegem, așadar, prin paraclis și acatist?
Cuvintele „paraclis” şi „acatist” provin din limba greacă. Paraclis, ca termen imnografic („παράκλησις”), înseamnă, deopotrivă, „invocare”, dar şi „mângâiere” sau „consolare spirituală”. Nu trebuie confundat cu paraclisul în sens de capelă sau biserică mică, termen ce provine din alt cuvânt grec: παρεκκλησιον. Primul paraclis imnografic se pare că a apărut în secolul al XIII-lea, în Imperiul Bizantin de la Niceea, acolo unde împăratul Teodor al II-lea Laskaris, un om foarte evlavios, dar, în acelaşi timp, purtând și crucea unei boli cronice, s-a rugat necontenit Maicii Domnului. El este cel care a alcătuit primul paraclis în cinstea Preacuratei, adică un canon din nouă ode sau cântări, amplificat cu elemente din slujba Utreniei. Biserica a receptat această creație imnografică, ce a devenit foarte populară în Bizanț începând cu sfârșitul secolului al XIII-lea. După modelul acestui paraclis s-au alcătuit, mai întâi în cinstea Maicii Domnului, paraclisele pe care le avem și noi în Ceaslov, Paraclisul mic sau Paraclisul întâi al Maicii Domnului, dar și Paraclisul cel Mare, care se tipărește, de obicei, la sfârșitul Psaltirii, și alte paraclise în cinstea Maicii Domnului, ulterior și în cinstea multor sfinți. Paraclisele preiau genul imnografic al canonului, care exista în cultul Bisericii noastre încă din secolele al VIII-lea - al IX-lea. Acatistul, de asemenea, provine din cultul bizantin. Cuvântul „Ἀκάθιστος” înseamnă „slujbă la care nu se stă jos, la care nu se șade” și denumirea provine din faptul că, în anul 626, după ce, prin intervenția Maicii Domnului, Constantinopolul a fost salvat de asediul năvălitorilor, poporul și Patriarhul Serghie au mulțumit Maicii Domnului, cântându-i imnul acatist, în cadrul unei privegheri de toată noaptea, stând în picioare, în biserica din Vlaherne. De atunci, acest imn a fost numit „Ἀκάθιστος”, adică „la care poporul a stat în picioare”. Acatistul Bunei Vestiri a intrat de atunci în cultul Bisericii și îl săvârșim în fiecare an în Denia de vineri din săptămâna a cincea a Postului Mare. Unii cercetători spun că, de fapt, imnul acatist a apărut la sfârșitul secolului al V-lea, după Sinodul din Efes (431), care a impulsionat preacinstirea Născătoarei de Dumnezeu. Acatistul face parte din genul imnografic al condacului. În cărțile noastre de cult întâlnim imnuri numite „condac” care au doar o strofă, dar, la începutul dezvoltării acestui gen imnografic, el avea mai multe strofe, de obicei 24, după numărul literelor alfabetului grecesc, aşa cum are şi Acatistul Bunei Vestiri în limba greacă. După modelul acestui condac-acatist au apărut şi alte astfel de alcătuiri imnografice, încă din jurul anului 1000, acatiste în cinstea Mântuitorului, a Preasfintei Treimi, a sfinților și chiar a praznicelor împărătești. Primii mari alcătuitori de acatiste au fost ucenicii Sfântului Grigorie Palama, în secolul al XIV-lea. Chiar Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul este atribuit Patriarhului Isidor al Constantinopolului, un ucenic al Sfântului Grigorie Palama. Practic, isihaştii au găsit în acatist o modalitate de a exprima învăţătura despre lumina necreată, despre îndumnezeirea omului, pe care au transpus-o în această formă de imn liturgic.
Părinte arhimandrit, dacă am făcut această distincție între paraclis și acatist, aş vrea să privim puțin în cuprinsul volumului de față și să ne spuneți mai multe despre aceste teme despre care ne-ați vorbit că sunt asociate fiecărei zile din timpul săptămânii. Cuprinsul cărții începe cu paraclisele și acatistele pentru ziua de duminică. Duminica sărbătorim Învierea Domnului, însă vă rugăm să ne spuneți despre fiecare zi a săptămânii în parte. Care este tema principală a zilei și care este recomandarea de rugăciune?
În mediul monahal mai ales, în zona Patriarhiei Ierusalimului, în Palestina, s-a dezvoltat, încă din secolele al V-lea și al VI-lea, o evlavie spre cinstirea, în fiecare zi din săptămână, a unei persoane divine sau a unui sfânt. Această tradiție a fost preluată în cartea numită „Octoih”, din care citim aproape zilnic în Biserica noastră. Această tematică s-a dezvoltat pornind de la faptul că duminica este ziua întâi a săptămânii, așa încât duminica a fost închinată adorării Preasfintei Treimi. De aceea avem duminica tema Preasfintei Treimi, pe care o regăsim și în cult, la miezonoptica de duminică, la care avem câte un canon, pe glasul de rând, închinat Preasfintei Treimi. Duminica are, evident, și tema Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, de aceea citim Paraclisul sau Acatistul Mântuitorului Hristos. După adorarea Preasfintei Treimi, urmează cinstirea puterilor netrupești, arhangheli și îngeri, pentru că Dumnezeu a creat mai întâi lumea nevăzută. De aceea, luni îi cinstim pe sfinții arhangheli și îngeri, citind Paraclisul sau Acatistul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, precum şi Canonul de rugăciune către îngerul păzitor, care este cel mai apropiat de fiecare dintre noi. Urmează, apoi, în logica istoriei biblice, Sfântul Ioan Botezătorul, care este reprezentant al Vechiului Testament. De aceea, el este cinstit marți, când putem rosti Paraclisul și Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul, dar și Canonul de pocăință către Mântuitorul Hristos, pentru că Ioan Botezătorul a fost vestitor al pocăinței. În ziua de miercuri, tema mai veche este preacinstirea Maicii Domnului, care deschide, simbolic, perioada Noului Testament. De aceea, miercuri avem Paraclisul și Acatistul Maicii Domnului, în cazul acestei cărți Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, întrucât Acatistul Bunei Vestiri, cel mai vechi acatist, se obișnuiește a se citi sâmbăta, la care se adaugă, desigur, și tema Pătimirilor Mântuitorului Hristos, pentru că, încă din timpurile apostolice, creștinii au postit miercurea, amintindu-și de vinderea Mântuitorului de către Iuda, ca început al Pătimirilor Domnului. De aceea, s-a adăugat cu timpul și această temă a Pătimirilor, dar, întrucât tema Pătimirilor și Răstignirea Mântuitorului prevalează în ziua de vineri, în ziua de miercuri a rămas preponderentă tema preacinstirii Maicii Domnului.
Urmează apoi ziua de joi, în care îi cinstim pe ucenicii Mântuitorului Hristos, pe Sfinții Apostoli, dar și pe urmașii acestora, ierarhii Bisericii, al căror reprezentant este Sfântul Ierarh Nicolae. Așadar, joi putem citi Paraclisul celor 12 Apostoli, dar și Acatistul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ori al Sfântului Ierarh Nicolae, ca reprezentant al cetei sfinților ierarhi. Ziua de vineri este dedicată amintirii Răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos și a venerării Cinstitei Cruci, aşa încât în această zi s-au rânduit Paraclisul și Acatistul Sfintei Cruci, precum și Acatistul Pătimirilor și Răstignirii Domnului. Ziua de sâmbătă este, de obicei, închinată tuturor sfinților, deci se cuvine să citim Paraclisul și Acatistul Tuturor Sfinților, precum şi Canonul de rugăciune către puterile cerești și către toți sfinții. De asemenea, în această zi, în mod tradițional, citim și Acatistul Bunei Vestiri, care a fost introdus în cult într-o zi liturgică de sâmbătă. Așadar, avem în această carte și primul acatist, și primele paraclise în cinstea Maicii Domnului, dar avem și paraclisul și acatistul pentru fiecare zi a săptămânii, ca și diverse canoane de rugăciune adecvate. În felul acesta, cartea reprezintă și o pravilă de rugăciune pentru cei care se pregătesc a se împărtăși cu Sfintele Taine, adică a primi Sfânta Euharistie. În tradiția Liturghierului românesc se precizează că cei care doresc să se împărtășească duminica se cuvine să se pregătească în săptămâna precedentă printr-o pravilă de rugăciune mai intensă și, în nota editorială, este descrisă pravila de rugăciune, care cuprinde întocmai aceste canoane, paraclise și acatiste, pe care le-am enumerat deja. Desigur, aceste rugăciuni nu se rostesc doar de cei care doresc să se împărtășească, ci și de orice credincios care are evlavia suficientă și timpul necesar pentru a citi în fiecare zi aceste rugăciuni sau măcar o parte dintre ele.
Părinte arhimandrit, din punctul de vedere al rugăciunii credinciosului, care este recomandarea în ceea ce privește programul zilnic de rugăciune? El cuprinde și rugăciunile dimineții, rugăciunile serii, care nu sunt în acest volum?
Pravila de rugăciune înseamnă rânduiala sau conținutul programului de rugăciune al fiecărui credincios și acesta este stabilit de obicei în acord cu duhovnicul, în funcție de preocupările credinciosului și de timpul pe care îl are la dispoziție. Sensul acestei pravile este de a ne ruga cât mai mult, de a fi cu mintea cât mai adesea în legătură cu Dumnezeu și cu realitățile spirituale. Așa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, noi suntem chemaţi să ajungem la o rugăciune neîncetată: „Bucuraţi-vă pururea! Rugaţi-vă neîncetat!” Pravila presupune rugăciunea la anumite ore, ca exercițiu necesar spre dobândirea rugăciunii neîncetate. În afară de pravila care presupune niște ore precise de rugăciune, dimineața sau seara, sau poate și în alte momente ale zilei, credinciosul este chemat ca „în toată vremea și în tot ceasul” să își amintească de Dumnezeu și să se adreseze Lui prin rugăciuni scurte, cum ar fi rugăciunea minții: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” sau „Tatăl nostru”, sau altă rugăciune în care mintea să se adune, să fie permanent în legătură cu Dumnezeu. De asemenea, nu trebuie uitat că aceste rugăciuni din cultul particular nu pot niciodată înlocui participarea noastră la sfintele slujbe din Biserică. Ele fac parte din nevoinţa personală, care, însă, trebuie totdeauna completată cu viața sacramentală, cu împărtășirea din harul sfințitor care ne este dat prin Sfintele Taine și ierurgii ale Bisericii, prin sfintele ei slujbe. Așadar, oricâte paraclise sau acatiste am citi, ele nu vor egala niciodată participarea noastră la Sfânta Taină a Spovedaniei și la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Ele vin în completarea participării noastre la slujbele Bisericii, pentru ca, atunci când nu suntem în biserică, să fim, prin rugăciunea noastră particulară, împreună cu Dumnezeu și cu sfinții.
Există un cuvânt al Sfântului Marcu Ascetul care parcă vorbește omului modern, omului angajat în tot felul de treburi ale acestei vieți: „Când îți aduci aminte de Dumnezeu, roagă-te, ca, atunci când tu Îl vei uita, El să-Şi aducă aminte de tine!“ Ce îndemnuri aveți către credincioșii care merg în fiecare zi la serviciu, care duc adeseori o viață destul de neliniștită, nu neapărat din cauza lor, ci a lumii în care trăim? Ce recomandări aveți din punctul de vedere al rugăciunii, care, după cum ați spus, ar trebui să fie neîncetată?
Să nu uităm niciodată de Dumnezeu. Să ne raportăm întotdeauna la Dumnezeu și orice problemă pe care o avem să o transformăm în rugăciune. Fie că folosim cărțile de rugăciuni ale Bisericii, care ne oferă și rugăciuni specializate, pentru o anumită problemă, fie că ne rugăm prin cuvintele noastre, important este să ne raportăm totdeauna la Dumnezeu și problemele noastre să le punem la picioarele Domnului, cum zic Sfinții Părinți. „Rugăciunea mea voi revărsa către Domnul”, se spune în Paraclisul Maicii Domnului, adică voi pune înaintea Domnului tot ceea ce îmi apasă sufletul. Desigur, putem cere sprijin şi călăuzire și Maicii Domnului, îngerului păzitor și sfinților noștri ocrotitori. Atunci când omul agitat al zilelor noastre, stresat și foarte ocupat, îşi găsește timp, poate și trebuie să citească din cărțile de rugăciuni puse la dispoziție de Biserică, pentru a învăța să se roage. Cine dorește își găsește timp. Aşa cum pentru trup găsim timp să mâncăm, să ne îmbrăcăm, să ne spălăm, tot așa, cel care are credință în Dumnezeu își va găsi timp să-şi spele şi să-şi hrănească sufletul, prin participarea la sfintele slujbe, Taina Spovedaniei, pravila de rugăciune zilnică, pentru că în felul acesta păstrăm legătura cu Dumnezeu, dar, totodată, primim de la El har și binecuvântare în toate proiectele și activitățile noastre.
Părinte arhimandrit, înainte de final aș vrea să ne mai oferiţi o informație de ordin practic. Dacă privim în slujbele paracliselor care sunt prezente și în acest volum, vedem că sunt slujbe care au câteva mențiuni în ceea ce îl privește pe preot, mențiuni despre câteva ectenii care sunt cuprinse în slujbă, chiar Evanghelia şi Apostolul din cadrul paraclisului. Credinciosul simplu care citește un paraclis, ce trebuie să facă când întâlnește aceste momente din slujbă, care sunt, să spunem așa, rezervate exclusiv preotului?
Atunci când un credincios mirean sau un simplu monah întâlneşte aceste indicații tipiconale referitoare la intervențiile liturgice ale preotului, va trece peste ele. De altfel, în această ediție a paracliselor este precizat ceea ce trebuie să facă mireanul în acest moment, așa încât, atunci când este indicată participarea preotului, este indicat și ce se face în locul acesteia. De exemplu, după cântarea a treia a paraclisului, este scris: „Preotul zice ectenia întreită scurtă. În lipsa preotului, rostim: Doamne miluiește de 12 ori”. Așadar, se găsesc de față indicațiile necesare, concise și precise, astfel încât credinciosul să nu se afle în dilemă. Textul Evangheliei, unde într-adevăr nu există precizări, poate fi citit de credincios în mod simplu, așa cum citește un psalm. Atunci când ajunge la acest moment, este de dorit să îl citească pentru că este temeiul scripturistic al cinstirii Maicii Domnului sau al cinstirii sfântului respectiv. Se citeşte fără formulele care însoţesc citirea Sfintei Evanghelii, formule care sunt rezervate clerului.
