Act medical responsabil sub Acoperământul Maicii Domnului

În zilele noastre, doctorii de la noi din ţară iau de multe ori calea exilului benevol. Am discutat cu bine-cunoscutul chirurg Codruţ Munteanu, directorul Spitalului Munposan, despre felul în care a înţeles, de-a lungul vieţii, să vadă actul medical şi despre importanţa credinţei unui medic.

Domnule doctor, i-aţi ajutat, în frumoasa activitate de chirurg de până acum, pe foarte mulţi oameni: ierarhi, preoţi, monahi, mireni din toate păturile sociale şi de toate vârstele. Vă rog să-mi spuneţi când aţi ajuns la concluzia că vreţi să ajutaţi oamenii în acest fel şi dacă aceasta a avut vreo legătură cu Biserica.

Eu am fost un privilegiat şi fac această afirmaţie spunându-vă că Dumnezeu mi-a hărăzit un duhovnic încă din clasa a 5-a sau a 6-a. Bunicii mei locuiau chiar lângă Mănăstirea Viforâta, iar copilăria mea a decurs între două mănăstiri tărgoviştene: Viforâta şi Dealu. Eu am crescut sub mâna blândă şi ocrotitoare a duhovnicului de acolo. Aşadar, de copil am avut lângă mine un duhovnic care a ştiut, pas cu pas, la vârsta respectivă, să-mi explice anumite lucruri pe care eu mai târziu le-am regăsit şi le-am pus în practică. Apoi a fost al doilea lucru extrem de important: comunicarea permanentă cu duhovnicul. Chiar dacă ne-am despărţit şi o perioadă a vieţii mi-am făcut studiile la Craiova. Duhovnicul coresponda cu mine ca şi cum aş fi fost o ditamai personalitate, şi nu un elev obişnuit de liceu. A venit vremea facultăţii în care, de asemenea, duhovnicul nu mă lăsa din braţe, ca un om al lui Dumnezeu. După aceea am revenit la Târgovişte, pe meleagurile natale şi acolo mi-am regăsit duhovnicul, în haină de protosinghel la Mănăstirea Dealu. Datorită bunătăţii şi gândirii lui extraordinare am devenit medicul bătrânilor de la această mănăstire. Când zic bătrâni, mă refer la călugări de 70, 80, 90 de ani. Dialogul cu aceştia, permanenta confesiune, întrebările pe care le aveam, răspunsurile pe care le primeam, au început să facă din mine un om care recepta uşor anumite lucruri pe care le asimilam. La un moment dat am simţit că am primit atât de multe lucruri, încât trebuia să le dau neapărat mai departe. A venit atunci şi vremea alegerii profesiei. Dacă dascălii mei de la Facultatea de Medicină îmi hărăzeau un viitor de strălucit internist, eu am socotit atunci că numai în calitate de chirurg te poţi duce până la jertfa totală, să faci totul până la ultima picătură de energie pentru omul de lângă tine, aflat în suferinţă. Astfel am luat această decizie, călcând toate principiile de orientare propuse de maeştrii mei şi am ales chirurgia tocmai pentru a-mi ajuta semenii într-un mod direct şi mergând până la a-mi neglija propria persoană: familia şi altele, luptând mult pentru o chirurgie pusă în slujba omului, a vieţii bolnavului. Pornind cu aceste acumulări despre care v-am vorbit, a fost simplu să fac o medicină pentru aproapele şi să văd în fiecare chipul Mântuitorului, un suflet bun care îţi cere ajutorul.

Cum aţi ajuns la concluzia că pacienţii pe care îi aveaţi trebuie să aibă în vedere şi latura spirituală, unind vindecarea trupească şi cea sufletească?

Am văzut că un pacient foarte bine pregătit din punct de vedere sufletesc, care merge la duhovnic, se spovedeşte şi vine pregătit pentru operaţie, care întâlneşte un medic cu care rezonează printr-o comunicare duhovnicească teribilă, reuşeşte să depăşească nişte momente delicate foarte uşor şi simplu. Asistăm la o vindecare mirculoasă pe care noi, doctorii, din punct de vedere biologic, nu ne-o explicăm. Dacă vreţi, este mâna nevăzută, dar simţită a lui Dumnezeu, întinsă celor două fiinţe care participă la săvârşirea unui act chirurgical complet: pacientul şi medicul. Am avut şi surpriza să nu rezonez cu un pacient care nu avea o anumită „afinitate” pentru credinţă şi atunci să forţăm noi, echipa, de două sau de trei ori mai mult pentru a acoperi această lipsă. Atunci lucrurile nu au mai fost atât de bune şi frumoase. Au apărut micile complicaţii, chiar intraoperatorii, complicaţii legate de vindecarea imediată şi tardivă. Pacientul care este aproape de Dumnezeu, care simte binecuvântarea şi mâna lui Dumnezeu, dintr-odată porneşte cu 30-40% reuşită de vindecare dată de Bunul Dumnezeu pentru jertfa şi credinţa lui. Mai vine şi medicul cu priceperea şi cu valoarea lui, pe care le are tot de la Dumnezeu şi atunci apare un lucru, pe care l-am povestit Preafericitului Părinte Patriarh Daniel: momentul inedit al unor tumori la care nu aveai soluţii, decât să te uiţi şi să asişti cum sângerează de peste tot şi pierzi pacientul. Atunci, neavând nici un fel de soluţie, aspiratorul nu făcea faţă să preia sângerarea, puneai un câmp, făceai compresiune şi te uitai la icoana Maicii Domnului din sala de operaţii şi o rugai să te ajute. După un timp, în care rugăciunea se apropia de sfârşit, dădeai câmpul la o parte să vezi ce e cu tumora şi ieşeai cu aceasta în mână. Colegii spuneau atunci că iar a fost îngeraşul de pe umărul drept care a ajutat. După ce simţi aşa ceva, eşti şi mai responsabilizat, iar bolnavul, când simte că medicul dă totul pentru el, vine la rându-i cu implicare şi armonia este teribilă. Vindecarea este controlată numai de Dumnezeu. Am bolnavi care după operaţie nu cer antialgice, calmante. Spun o rugăciune, se uită la icoană şi stau aşa. Alţii, cu calmante din trei în trei ore, tot solicită antialgice. Vedeţi, aici este lucrarea lui Dumnezeu, minunea Lui. Aici oamenii trebuie să înţeleagă că fără credinţă nu se poate face nimic.

Cât de importantă este pregătirea duhovnicească îna­inte de operaţie pentru un chirurg?

În cariera mea am întâlnit maeştri pe care mi i-a hărăzit Dumnezeu să cresc alături de ei. Eu vedeam în ei un munte de duritate, de imposibilitate de a te apropia şi comunica. Vreau să mă opresc puţin asupra marelui profesor Dan Setlacec, al cărui elev am fost şi sunt mândru că am fost format la şcoala lui. Îl vedeam rigid, rece, agresiv în plagă, un om care nu accepta să fie învins de o tumoră „hâtră”, dar încetul cu încetul aveam să cunosc faţa nevăzută a domnului profesor, care îşi petrecea verile nu în ţări străine, ci mergea la Mănăstirea Polovragi, unde şedea într-o chiliuţă extrem de modestă, fără radio sau tv şi unde se încărca, rugându-se şi vorbind cu Dumnezeu. În momentul când am aflat acest secret, am început şi eu să merg la Polovragi pentru ca să stau în acea chilie, simţind că acel loc mă ajuta. 

Credeţi că sunt importante centrele medicale creştine care funcţionează în strânsă legătură cu Biserica?

Avem nevoie de duhovnici şi de locuri pe care le avem, mănăstirile, bisericile noastre şi oamenii Bisericii, în frunte cu Patriarhul. Să înţelegem că doar dacă ne apropiem de acestea ne încărcăm cu cele sfinte şi apoi îi putem ajuta pe cei aflaţi în suferinţă. De aceea, unele aşezăminte ale Bisericii sunt pline, chiar dacă mai există în apropiere aşezăminte private. De asta am vrut ca aşezământul nostru să fie sub Acoperământul Maicii Domnului. Am ştiut de la început că nu vom fi puternici şi nu vom găsi aici o uzină de aparate ultrasofisticate, dar aici vom găsi jertfa până la sacrificiu pentru bolnavi. Aceasta a fost călăuza celor 23 de ani de când funcţionează acest aşezământ medical creştin. Sunt convins că sistemul care trebuie să fie de referinţă la noi în ţară este acela al aşezămintelor medicale din jurul Bisericii, care este singura capabilă să coaguleze oameni care să îngrijească cel mai bine oamenii. Împărtăşesc viziunea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de a avea un spital mare şi mai mulţi sateliţi cu specialităţi diferite, care să dreneze către un centru medical al Bisericii. Atunci omul va putea alege cu adevărat.