Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Alexandru Philippide: „Am învăţat să trăiesc în lumina înaintaşilor”

Alexandru Philippide: „Am învăţat să trăiesc în lumina înaintaşilor”

Galerie foto (10) Galerie foto (10) Interviu
Un articol de: Daniela Șontică - 09 Aug, 2022

Alexandru Philippide face parte din acei vrednici descendenţi ai familiilor care au lăsat în urma lor o moştenire culturală importantă, de care se împărtăşesc şi generaţiile de astăzi. Este nepotul poetului Alexandru A. Philippide (1900-1979), strănepotul profesorului universitar Alexandru I. Philippide (1859-1933), care a introdus lingvistica la universitatea ieşeană şi era coleg cu Eminescu la Biblioteca universitară din Iaşi. Un strămoş al său a fost vestitul cărturar, călugăr şi dascăl la Academia Domnească ieşeană Daniil Dimitrie Philippide (1755-1832), care, prin lucrarea savantă „Istoria şi Geografia României” publicată la Leipzig, a adus prima dată în context european numele România. Alexandru Philippide - contemporanul nostru - este la rândul său profesor de limba şi literatura română, dar a studiat nu doar literatura, ci şi filosofia, dar şi comunicarea eficientă şi managementul în afaceri. Nu-i este străină arta, iar împreună cu actriţa Ioana Calotă formează o familie iubitoare de valori şi tradiţii cuturale româneşti şi creştine.

Domnule Alexandru Philippide, ce înseamnă pentru dumneavoastră faptul că aveți înaintași iluștri?

Am învățat încă din copilărie să nu trăiesc în umbra lor, ci în lumina lor; desigur că părinții au avut un rol fundamental în această formare. Am venit pe lume târziu în viața familiei, bunicul, poetul Alexandru Philippide, avea 75 de ani când m-am născut și am apucat doar patru ani prezența lui fizică, dar mă bucur că am trăit în aceeași casă și că mi-l amintesc bine, deoarece m-a ținut în preajma sa. Era un vrăjitor-povestitor, precum Creangă. De altminteri, „Povestea lui Harap Alb” mi-a citit-o integral, aceasta fiind creuzetul poeziei „Pe marginea unei povești”, apărută postum în volumul „Vis și căutare”. Din acest tărâm al basmului și al poeziei mi-a transmis peste ani că poveștile „n-au pierit, și-au să trăiască/ Cât vor mai fi poeți să-i pomenească/ Cât va trăi și limba românească”. Simt și astăzi, când nu mai sunt copil demult, cum mă veghează și cum îmi spune că „Din om, când moare, piere numai chipul,/ Dar neatins trăiește arhetipul;/ Când viața pământeană se încheie/ Rămâne Alexandru în idee”.

Legat de epitetul din întrebarea dumneavoastră, „ilustrul” înaintaș al poetului a fost tatăl său, junimistul Alexandru I. Philippide (1859-1933), academician, profesor universitar, întemeietorul școlii lingvistice ieșene, care-i poartă astăzi numele. Prieten cu Eminescu, alături de care lucrează ca bibliotecar la Biblioteca Central-Universitară din Iași, savantul profesor Alexandru I. Philippide redactează prima gramatică modernă a limbii române, care stă, ca structură, la baza Gramaticii Academiei Române; ca paranteză, permiteți-mi o observație: toate exemplele le-a ales din limba populară și din scrierile lui Creangă. Toată viața și-a petrecut-o muncind, preia dicționarul de la Hasdeu și îl continuă până la litera D, desăvârșește și publică, în 1923 și 1925, cele două volume ale lucrării și cercetării sale capitale: „Originea românilor”, în care demonstrează cu probe, exemple și argument științific că protoromâna, cunoscută astăzi din structurile ei dialectale, s-a format în bazinul sud-dunărean în perioada celor 600 de ani de poposire a legiunilor romane de până la trecerea Istrului de către Traian.

Să-l pomenim, negreșit, pe întâistătătorul ramurii române a familiei Philippide, pe Dimitrie Philippide (1770-1832). Savant grec, profesor al Şcolii Domnești de la Iași, naturalizat pe plaiurile moldovenești, pe care nu le va mai părăsi niciodată. Anul săvârșirii sale din viață, 1832, îl va găsi ieromonah la Mănăstirea Bălți. Dimitrie Philippide publică, în limba greacă, la Leipzig, în 1816, un tratat intitulat „Istoria și Geografia României”, fiind primul om de știință care folosește și atestă numele de România, dat tuturor ținuturilor locuite de români. Este întâiul cercetător în lume care a dat firescul și cuprinzătorul nume țării noastre - România.

Trăiesc, deci, în lumina lor, cum spuneam, iar Dumnezeu mi-a rânduit și mie fericirea de a fi dascăl de limba și literatura română, smerit, dar pătimaș mărturisitor al culturii noastre naționale.

Atunci când vă află numele, oamenii vă întreabă dacă sunteți din familia poetului? Cum se raportează la dumneavoastră?

Vă răspund la această întrebare cu o glumă, care are un sâmbure de adevăr, totuși: toată copilăria și prima tinerețe am fost prezentat în diverse ocazii: „Vi-l prezint pe nepotul poetului Alexandru Philippide”, acum, după căsătoria cu Ioana, sunt adesea introdus: „Vi-l prezint pe ginerele Floarei Calotă!”... Ambele definiri identitare mă onorează deopotrivă și mă încarcă spiritual. Ambele raportări îmi generează sentimentul lui Coșbuc de a fi „suflet în sufletul neamului meu”, al neamului românesc și al perma­nenței acestuia în lume.

Ce admirați cel mai mult la fiecare dintre strămoși?

Greu de răspuns la această întrebare! Ad­mirația mea profundă se îndreaptă și spre străbunicile, bunicile, mamele neamului nostru, începând cu Maria (n. Geană), căsătorită cu Nicolae Philippide (nepotul de frate al lui Dimitrie Philippide), despre care poetul spunea în „aOmagiu unei umbre”: „Această străbunică de viță țărănească/ Și-a învățat copiii să vorbească/ Cea mai curată limbă românească,/ Pe care-apoi toți cei din neamul meu/ s-au întrecut cu râvnă s-o cinstească”. A doua Maria (n. Kurt) se căsătorește cu Iancu Philippide și este mama lingvistului Alexandru I. Philippide. Lucreția (n. Nemțeanu) se căsătorește cu Alexandru I. Philippide și este mama poetului. Acesta se căsătorește cu Paraschiva (n. Nichimiș), care este mama Anei Philippide, mama mea. Ele, femeile mai puțin cunoscute ale acestei familii, au fost și sunt liantul purtător de mister și ziditor de tradiție al familiei.

Vorbiți-ne despre felul în care țineți vie memoria familiei Philippide.

Memoria familiei Philippide aparține patrimoniului cultural național. Eu, ca și în situația acestui interviu, dau numai glas vocilor lor, încerc, așa cum întreaga boltă a cerului se poate răsfrânge într-o singură picătură de apă, să fac ca în freamătul unei singure frunze să vuiască toată pădurea.

Există o casă memorială a poetului?

În casa în care a locuit poetul între anii 1938-1979 locuiește în continuare fiica poetului, adică mama mea. Am copilărit și am crescut acolo. Se păstrează în linii mari toată casa, există o seamă de obiecte care i-au aparținut. Biroul este intact. Avem acte vechi de familie, cel mai vechi fiind un act de la 1504, care repre­zintă practic o atestare documentară a familiei noastre. Avem în general acte juridico-administrative legate de moșteniri etc., deci nu este ceva literar, științific.

În această perioadă ne aflăm într-o reorganizare a bibliotecii familiei, această cameră a rămas, de asemenea, exact aşa cum era pe vremea bunicului, nici măcar nu am zugrăvit-o atâția ani... Există o fotografie cu interiorul casei, apărută în revista „Manuscriptum”, numărul din martie 1979, imediat după trecerea la cele veșnice a poetului, şi se poate vedea că şi astăzi este la fel, noi am păstrat totul așa cum era.

Cunoașteți pe de rost vreun poem scris de bunicul?

Da, sigur că da, mai multe și le rostesc ori de câte ori am ocazia. Îmi amintesc că prima dată am recitat un fragment al poemului „M-atârn de tine, Poezie”, în 1979, când Televiziunea Română a realizat un film documentar în casa poetului. Copilul de pe acea peliculă sunt eu, la patru ani, alături de realizatorul emisiunii, domnul profesor George Mirea.

Credinţa are rol important în viaţa dumneavoastră. Mi-aţi povestit recent un moment emoţionant despre lucrarea minunată a Sfântului Ierarh Calinic, pe când eraţi profesor de limba şi literatura română la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica. Cui datoraţi primii paşi în sfera aceasta spiritual-religioasă?

În formarea mea ca om au fost deosebit de importante momentele pe care le-am petrecut cu bunicile mele. Ele au fost cei mai importanți cateheți ai mei în copilărie, m-au învățat rugăciunile și cum să fac semnul crucii. Erau amândouă nişte femei foarte credincioase, veneau din familii care au dat monahi și monahii, erau foarte ancorate în credința creștină, chiar dacă una era greco-catolică, iar cealaltă ortodoxă. Așadar, încă din primii ani am trăit în sfera căutării acestei conexiuni cu Dumnezeu.

Consider că aceasta este cea mai importantă dintre preocupările noastre umane, această căutare de reîntoarcere la Tatăl nostru din cer. Pentru mine, rugăciunea este un act de maximă intimitate. De fapt, și Hristos ne spune că atunci când ne rugăm să ne retragem într-un ungher și să fim doar noi cu Tatăl nostru. În afară de spațiul liturgic, eclesial, unde te poți întâlni cu divinitatea, pentru mine mai este important și modul în care muzica clasică reușește să ne apropie de Dumnezeu. Îmi vine în minte piesa lui Bach, „Iisuse, rămâi bucuria mea”, pe care Dinu Lipatti a interpretat-o la Festivalul de la Besançon din 1950 într-un mod miraculos întrucât era extrem de bolnav, peste câteva zile a și murit. Medicul lui curant nu și-a explicat cum de a reușit să mai cânte în starea de boală în care se afla, cu toate acestea, artistul a simțit cu siguranță puterea dumnezeirii, există fotografii cu el în acel concert în care are privirea în sus, ochii închişi, ca într-un extaz, el neprivind deloc spre partitură. Așadar, muzica, fiind o artă complet neideologizată, poate fi un canal de comunicare cu Dumnezeu.

Ce proiecte comune culturale aveți împreună cu soția dumneavoastră, actrița Ioana Calotă?

Alături de Ioana am participat în câteva spectacole de muzică și literatură, spectacole dedicate unor mari personalități ale culturii române: Lipatti, Enescu, Hasdeu, Eminescu. De asemenea, alături de Ioana și Floarea Calotă, am rostit versuri de Eminescu, Philippide, Nicolae Lupu (tatăl Ioanei) în spectacolul-omagiu adus familiei, intitulat „Dulce ca pelinul”, titlu oferit de prietenul nostru, poetul Ștefan Mitroi, din scrierea căruia Ioana a dat glas măiastru unui lirism profund și autentic. Din toamna acestui an ne veți regăsi în proiectul „Rosturi și rostiri ale literaturii universale”, proiect realizat în parteneriat cu Fundația Calea Victoriei. Toată activitatea noastră caută să reașeze în strălucirea reflectoarelor, prin muzică și literatură, moștenirea cultural- națio­nală în context universal. „Și poate-aici s-ar întâmpla să fie/ Și mult râvnita mare poezie/ Ispititoare/ Căci totul este vis și căutare.”

*

Alexandru Philippide, repere biografice

Născut la 2 iulie 1975, Alexandru Philippide se simte luminat de faptele strămoşilor săi, dar şi ocrotit de Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. A absolvit mai întâi Facultatea de Filosofie, apoi Filologia la Universitatea Bucureşti, specializarea română-franceză. Ulterior s-a simţit atras şi de alte doemnii, încât a urmat o specializare în managementul resurelor umane şi cel financiar (MBA la Open University). Pe măsura studiilor diverse i-au fost şi domeniile în care a lucrat şi activează: profesor de limba şi literatura română şi franceză la Seminarul Teologic „Episcop Chesarie Păunescu” de la Mănăstirea Cernica, apoi asistent universitar la Catedra de Literatură română modernă, Literatură universală şi comparată în cadrul Universităţii Hyperion, unde a îndeplinit şi funcţia de bibliotecar. În ultimii ani a început să-şi folosească talentul de la catedră în sfera afacerilor, susţinând activităţi de formare cu diverse persoane sau cu grupuri din cadrul unor companii în domeniul comunicării, managementului timpului, planificării, relaţionării cu clienţii etc.

În paralel, se manifestă în plan artistic, pe scenă în spectacole teatrale şi literare, dar şi în publicistică. Iată câteva roluri avute în diverse spectacole: Scrisorile, frânturi de poveste, compozitorul Dinu Lipatti şi profesorii săi, la Festivalul internațional de muzică „Țintea muzicală”, rolul Dinu Lipatti (2016); Sursum: dialogul spiritelor din viața fără de moarte, la Castelul Iulia Hasdeu din Câmpina, rolul Bogdan Petriceicu Hasdeu (2017 şi 2018); Dulce ca pelinul, organizat de Fundația „Nişte ţărani”, alături de actrița Ioana Calotă și de interpreta de folclor Floarea Calotă, fiind prezentator și recitator.

A publicat eseuri pe teme literare şi s-a ocupat de opera bunicului poet: Ultimele scrieri ale lui Alexandru A. Philippide, revista „Manuscriptum”, (1993); Două texte inedite ale lui Alexandru A. Philippide, în revista „România literară” (1994); Versuri de Alexandru Philippide, ediţie îngrijită şi tabel cronologic; Sinesteziile în lirica lui Bacovia, articol inclus în culegerea Comunicările Hyperion 8 (1998); Tipologii feminine la Marin Preda, în culegerea Comunicările Hyperion 9 (1999); Ipostasul lumii în Luceafărul sub semnul celor patru religii primordiale, în culegerea Comunicările Hyperion 10 (2000); Poezia lui Ilarie Voronca, în culegerea Comunicările Hyperion 11 (2001); Versuri de Alexandru Philippide, ed. Litera, ediţie îngrijită şi tabel cronologic (2003); Omagiul unei Umbre, în culegerea Comunicările Hyperion 14 (2004); Alexandru Philippide, Studii şi eseuri vol. 5 (2005).