„Am venit de bunăvoie la Hristos, nu constrâns de cineva!”

Un dialog cu părintele Dionisie Constantinescu, duhovnicul Mănăstirii ­Poiana Mărului, din ­Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, este ca o respirare răcoroasă într-un tramvai bucureștean ­încins de arșița verii. ­Ascultându-l, înțelegi cât de vii și prezenți putem fi în lucrarea lui Dumnezeu, cum ni se poate schimba viața într-o clipă, sau cât de ușor ne putem pierde mântuirea în lumea noastră supermodernizată. Cuvioșia sa știe să vorbească „pre limba noastră”, a mirenilor, pentru că a gustat și din viața de „dincolo de gard”, dar și precea a îngerilor, după ce și-a găsit împlinirea în monahism.

Părinte, ați fost un baschetbalist de performanță...

Așa este. Am fost în lotul național, apoi coleg cu Ghiță Mureșan și cu Dan Niculescu. Nu regret această parte lumească a vieții mele și nu-mi pare rău că am trecut și prin această experiență. Am lucrat apoi ca stuard pe renumita navă de croazieră „Carnival” din America, dar am fost și crupier la Hotel „Intercontinental” din București. Sunt însă fericit că am venit de bunăvoie la Hristos, nu împins, nu constrâns de cineva!

Ce a determinat această schimbare radicală în viața cuvioșiei voastre?

Prietenii care mă cunoșteau credeau că totul venise dintr-o decepție, sau dintr-o frustrare. De la părintele Valerian, fostul actor Dragoș Pâslaru, cu care am dezbătut tema, am înțeles că chemarea, indiferent cine ai fi în viață, vine de la Dumnezeu. Și că, dacă El are o lucrare cu tine, nu o să ai pace sufletească până nu schimbi „macazul” spre calea pe care El ți-o arată. Când lucram la „Intercontinental”, nu-mi aflam liniștea. Într-o zi, aflându-mă pe Bulevardul Magheru, priveam la cer, neștiind aproape nimic despre Dumnezeu, deși tatăl meu lucra la Patriarhie, la controlul financiar. Aveam o stare sufletească foarte proastă. Trăiam ceva ce îmi lipsea. În acele clipe, am zis: Doamne, dacă exiști pe undeva, fă ce vrei cu mine, pentru că eu nu mai pot! Uite, mă las în mâinile Tale! Acest lucru, pe cât de ușor mi se pare acum, fusese o chenoză. Adică o golire de eul meu. Noi nu putem să accedem la mângâierea Duhului Sfânt, din cauză că suntem plini de noi! Fiind sportiv, trăind în lume, le știam pe toate, le făceam pe toate. Duhul Sfânt, Care există peste tot, nu avea cum să se sălășluiască în inima mea „împrăștiată” în toate părțile lumești. Din strivirea sufletească pe care o trăiam atunci, uitându-mă la cer și cerând ajutor, am simțit că nu-mi trebuie altceva decât ceea ce făcusem inconștient, prin acea golire a eului personal, permițându-I ­Duhului Sfânt să-mi mângâie puțin inima. De la acea mângâiere au venit toate transformările mele. După aceea, prin martie 1996, am mers la Mănăstirea Cernica pentru prima oară, să văd și eu ce e pe acolo. Era zăpadă multă. Am ajuns pe la opt seara. Slujba se terminase, și eu mă plimbam prin biserică, cu mâinile la spate, cum fac pre­ședinții prin aeroporturi. Nu știam nimic de icoane, de moaștele Sfântului Calinic, nu știam de nimic. M-am așezat într-o strană, vizualizând toată viața mea, întrebându-mă ce e cu mine, ce se întâmplă. După un timp, am plecat acasă. Dar am trăit cu starea aia bună care se sălășluise în mine o vreme, simțind că trebuia să mă întorc la Cernica. Îmi era rușine să le spun prietenilor că merg la biserică, pentru că duminica, de regulă, jucam fotbal cu ei. Nici mamei nu-i spusesem. Așa că m-am dus la Cernica și a doua oară, după care, din 1996 până în 2009, când am intrat în mănăstire, nu am lipsit de la nici o Sfântă Liturghie și de la nici o Priveghere, indiferent unde mă aflam: la Putna, la Bistrița, la Sfântul Grigorie Decapolitul, pe unde ajungeam. În primii trei ani, am vizitat 165 de mănăstiri, iar în 1999 am fost pentru prima oară în Athos, cu părintele Daniel de la Frăsinei. Din 2004, mă spovedesc la părintele stareț Ioanichie. Eu făceam un pas spre Dumnezeu, El făcea zece către mine! Atât de bine îmi era... Nu mă mai interesa nici de mama, nici de tata, nici de altcineva! Dădusem de ceva pe care ei nu îl înțelegeau. Aveam râvnă în ceea ce făceam și nu lăsam pe nimeni să afle ce simt eu, căci îmi era frică să nu mă înfrâneze de la acest drum. Când îmi puneam în gând să plec undeva, nu mă mai oprea nimeni și nimic. Zilnic vedeam minunile pe care Dumnezeu le făcea cu mine. Drumurile îmi erau deschise peste tot. M-am închinat la moaștele Sfântului Calinic de la Cernica de sute de ori. Unde auzeam că există moaște alergam și eu să mă închin lor. Odată am auzit de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. „Are moaște?” am întrebat. „Nu are.” „Ei, atunci nu mă duc acolo!”, am zis. De aceea nu am ajuns la Poiana Mărului până în 2010! Dumnezeu are răbdare desăvârșită cu noi. Dar și noi trebuie să mișcăm în această răbdare. Omul în viață se grăbește. Lucrurile adevărate și de la Dumnezeu vin după o perioadă de răbdare. Când ești răbdător, Duhul Sfânt lucrează cu multă mângâiere. Dacă te grăbești să faci ceva anume în viață și vezi că ai o stare de agitație, înseamnă că lucrul acela nu este de la Dumnezeu. La fel și calea pe care o alegi.

 Ascultare și duh

Când ați fost tuns în monahism?

În 2009, la Mănăstirea Ciolanu, la 8 octombrie.

Și duhovnic aici?

În 2010, de praznicul Sfântului Paisie Velicikovski de la Neamț. Dar să vă spun cum a fost cu preoția! Eu am fost hirotonit de către vrednicul de pomenire Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, în 2009, la catedrala din Buzău. Rodul preoției mele este mâncatul de carne din ascultare! Așa a venit hirotonirea mea! După ce am pornit pe calea Bisericii, am hotărât să nu mai mănânc carne. În mănăstire, părerile erau îm­părțite. Mulți credeau că făceam exces de „smerenie”! La o zi după ridicarea eparhiei noastre la rangul de arhiepiscopie, în 9 noiembrie 2009, am fost invitat și eu la sărbătorirea evenimentului. La masă se aflau vreo 50 de persoane. Când m-a văzut, Înalt­preasfințitul Epifanie m-a chemat și mi-a întins o farfurie cu cârnați de Pleșcoi zicându-mi: „Mănâncă-i!”, încercându-mi ­astfel ascultarea. Cei prezenți așteptau reacția mea. Eu am luat farfuria și am zis: „Cârnați de Pleșcoi? Ăștia mie îmi plac, dar cu muștar!” Și toată lumea a început să râdă. Așa am mâncat de toate, ca să arăt că rămân în ascultarea arhiereului meu. La 15 noiembrie, de Sfântul ­Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamț, ucenicul Sfântului ­Vasile de la Poiana Mărului, ­care îl călugărise în Muntele ­Athos, am fost hirotonit diacon și apoi ieromonah.

La Poiana Mărului, ați dat de duhul Sfântului Vasile...

Așa e. Un duh de multă mângâiere sufletească. Când a venit la noi părintele grec Damaschin, de la Mănăstirea Grigoriu din Muntele Athos, mi-a zis: „Părinte, să știi că sunt puține mănăstiri în Sfântul Munte care mai au duhul de aici”. Și avea dreptate, pentru că, astăzi, Athosul este un șantier. Când am fost hirotonit preot, am simțit o mare bucurie, dar parcă aveam o piatră pe umeri când am primit duhovnicia. Pentru că în duhovnicie legi și dezlegi, și pentru orice cuvințel, legare sau dezlegare vei da răspuns la Judecată. De aceea trebuie să știi să cântărești bine lucrurile.

Vorbiți-ne despre duhul care lucrează aici.

Duhul care lucrează aici este același de la început și va fi la fel până la sfârșitul veacurilor. Numai noi, din cauza vieții tumultuoase, a grabei, nu mai știm să ne „conectăm” la el. Sfântul Vasile, cu cei 12 ucenici ai săi, cu „Rugăciunea inimii” pe care toți o practicau, nevoitori care mâncau doar după ora șase seara, și doar pâine și apă, fără alte griji, ca să nu scurteze timpul de rugăciune, cu mărturisirea gândurilor seară de seară, ca să poată dormi, erau, cu siguranță, foarte conectați la duhul de aici. Astăzi, noi ne-am cam răcit de acest duh. Când m-am spovedit prima oară la 27 de ani, în 1996, la Mănăstirea Darvari, m-am dus cu ce aveam de spus scris pe caiet. Am mărturisit tot din copilărie până atunci, făcând acea „golire” despre care am mai vorbit, acea chenoză. Când am ieșit de acolo simțeam că nu mai ating pământul! Nu am mai simțit asta niciodată de atunci. Sinceritatea cu care am mărturisit tot mă ușurase. Dorindu-ți să te golești de tine și să-L primești pe Hristos în inima ta, reușești să trăiești cu adevărat în lucrarea Duhului Sfânt. Când preotul îți pune epitrahilul pe cap și te dezleagă, dezlegat rămâi și la Judecata de Apoi!

Profunzimea rugăciunii 

Părinte, ce este rugăciunea?

Totul! Idealul meu cel mai de preț este să nu mor ca preot, ci într-un scaun spunând: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul! „Rugăciunea inimii” nu este cea pe care o rostești prin autobuze. Ea este mult mai profundă, cu coborârea minții în inimă, cu golirea aceea despre care tot pomenesc. Nu este suficient să rostești de sute de ori cuvintele ei. „Rugăciunea inimii” este închiderea minții în această frază! Dacă eu zic acum „Doamne, Iisuse Hristoase” și mi-a fugit mintea până la gardul de colo, s-a terminat cu rugăciunea! Dacă încercați numai de zece ori această rugăciune fără să vă fugă mintea, o să vedeți că nu veți reuși! Și dacă nu reușiți, înseamnă că atunci este războiul! Pentru că diavolul știe ce obține acela care are legătura permanentă cu Dumnezeu. Atunci se fac minunile. Atunci nu mai lucrezi tu, ci Hristos în tine. Venise cineva la părintele Cleopa să-i spună ce mare minune se întâmplase când s-au dus oamenii prima oară pe lună. Dar părintele, care avea „Rugăciunea inimii”, nu s-a arătat exaltat, căci, având această rugăciune, nici nu te bucuri, nici nu te întristezi, ci trăiești în Duhul Sfânt, de aceea i-a zis: Stai, stai măi! Ce s-a descoperit? Pentru că totul există de la început. Nu s-a descoperit nimic! Mă, tată, tu ai auzit de Apostolul Pavel, care s-a ridicat până la al treilea cer? Păi noi aici nu vedem nici măcar primul cer, pentru că ochii noștri fizici nu pot vedea mare lucru. Ce vedem noi este doar văzduhul. Pavel s-a ridicat până la al treilea cer și tu îmi vorbești de cel care a ajuns doar la lună? Luna este aici, aproape, o vedem și noi!

Dar totuși aselenizarea a fost o mare izbândă a științei...

Eu nu sunt dintre aceia care susțin că știința este de la Dumnezeu. Dumnezeu doar îngăduie știința. El nu o să ne întrebe de știință, ci doar ce fapte bune am făcut. Creatorul a lăsat gura cu care să-L slăvim, urechile să-I ascultăm cuvântul, ochii să vedem frumusețea Creației Lui. Că noi am folosit toate acestea pentru a face un elicopter sau o rachetă, o mașină ca să ne ușurăm viața, e cu totul altceva. Inima smerită ajută la mântuire, nu știința. Nici suferințele nu vin de la Dumnezeu. El îngăduie suferințele, în mod pedagogic, pentru că ne iubește pe toți, mai mult decât credem noi.

Lipsește acestui prezent rugăciunea?

Nu. Numai noi, din cauză că ne-am îndepărtat foarte mult de Dumnezeu, ne apropiem mai greu de esența rugăciunii. Ea există. Duhul Sfânt există! Vrei să te apuci de rugăciune? Începe, că-ți dă harul ce-ți trebuie să o faci. Dar mai întâi cere puterea să lași totul, să faci o ruptură cu adevărat de viața ta păcătoasă, cum a făcut Maria Egipteanca, de pildă, care a reușit să meargă pe ape, fără ca piciorul să le atingă, sau să plutească deasupra pământului, smerindu-l și pe Zosima când a venit la ea, care credea despre sine că era unul dintre cei mai îmbunătățiți părinți.

Care ar fi cea mai simplă formă de rugăciune?

Depinde. Sfinții Părinți vorbesc de cum te „mulezi” pe respirație în „Rugăciunea inimii”. Unii părinți zic rugăciunea în întregime, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, alții spun doar „Doamne, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Depinde. Dar nu contează forma, ci să fii conectat la o profunzime și să nu te împrăștii. 

Și cum reușim să nu ne împrăștiem?

Foarte greu, cu milostivire, pentru că în rugăciune trebuie să vină mila Domnului și să se așeze peste noi. Și dacă El vede că ne dorim din suflet ceea ce ­cerem, totul este posibil. Din păcate, noi suntem propria noastră piedică în fața rugăciunii. Și diavolul ne îndepărtează de liniștea ei, pentru că știe ceea ce facem. Ne îndepărtează de la interiorizare. Sfântul Siluan Athonitul, care a dobândit la 27 de ani „Rugăciunea inimii”, pentru un singur gând răutăcios a pierdut-o. Apoi a luptat ani la rând, cu lacrimi, să o redobândească. Noi, astăzi, împrăștiați cu mintea și cu inima în toate părțile, normal că nu simțim mare lucru. Căci, dacă am simți cu adevărat rugăciunea, nu ne-ar mai interesa nimic. Ne înțepăm acum la un deget și chemăm și SMURD-ul, și poliția, și pompierii. Dar adevărații mărturisitori ai credinței, marii rugători, erau tăiați, chinuiți în cazne grele, și suportau. Pentru că atunci când ești unit cu Hristos nu mai simți durerea, pentru că El „îți duce” suferința. 

Salvarea lumii 

Se poate salva lumea doar cu rugăciune?

Categoric. Este singura posibilitate! Când nu va mai fi rugăciune ori Liturghie pe fața pământului va veni sfârșitul. Eu sunt convins că, deși suntem păcătoși și îndepărtați de credință, există oameni ascunși în munți, în crăpăturile pământului, care se roagă. Rugăciunile lor mai țin lumea. Dacă nu ar mai fi nici un rugător adevărat, nu am putea ține pământul în firea lui. Sunt și familii creștine care se așază cu copiii la rugăciune, și Dumnezeu îi vede și știe ce fac ei. Sigur, El are oameni „ascunși”!

Părinte, dați-ne un sfat nouă, celor care trăim „dincoace de gard”, cum v-ați exprimat cu alt prilej, ca să ne așezăm cu viețile noastre în lucrarea duhului Sfântului Vasile de la Poiana Mărului.

Mai întâi, să ne curățim de eul personal. Apoi, să apăsăm butonul roșu al televizorului. Căci nu avem cum să ne conectăm cu inima la rugăciune după telenovelă. Cei care conduc lumea au făcut totul ca familia să fie destabilizată. Special a făcut diavolul acest „program” cotidian nesăbuit de muncă pentru fiecare. Dar dacă copiii se vor așeza cinci minute cu părinții seara la rugăciune, și alte cinci dimi­neața, familia va fi întărită pentru totdeauna. Mântuire este și în lume, nu numai în mănăstire. Sunt atâția sfinți în familii! Dar în cele mai multe din ele nu se ține seama de nimic, și din acest motiv societatea, oamenii se îmbolnăvesc.