S-au împlinit zilele acestea (10 august) 20 de ani de când părintele Constantin Galeriu a plecat să ne vegheze de sus din cerul lui Dumnezeu și să mijlocească pentru noi la tronul Preasfintei Treimi. Mulți l-au admirat pentru geniul său oratoric, alții pentru adânca lui smerenie și dăruirea sa deplină pentru cei care îl căutau. Părintele a fost predicatorul și profesorul de la care învățai teologie, teologie înaltă, dar a fost și duhovnicul și rugătorul pentru toți cei care îl cercetau. Despre figura luminoasă a părintelui Constantin Galeriu citiți în interviul cu nepotul său, părintele Cristian Galeriu, slujitor, ca și bunicul său, la Sfântul Altar al Bisericii „Sfântul Silvestru” din Capitală.
E greu să purtați numele bunicului dvs., Galeriu? Vă obligă, vă responsabilizează sau vă dă și putere, știind că înaintea dvs. cineva a mers pe același drum, cumva, al slujirii, al teologiei?
Fiecare creștin este conștient că nu este singur pe drumul vieții și al slujirii la care este chemat. Dumnezeu este cu el dacă se luptă să împlinească voia Lui și Îi invocă ajutorul. Cu atât mai mult are cineva nădejde în acest ajutor atunci când înaintașii săi au fost bineplăcuți Domnului. Știți că părintele Galeriu spunea adesea că orice dar e o chemare. Lucrarea preoțească excepțională a părintelui a făcut ca acest nume să fie un dar de mare valoare, implicând o responsabilitate corespunzătoare, dar purtând cu el și o mare binecuvântare. Da, părintele Galeriu a fost unul dintre cei mai cunoscuți preoți și duhovnici ai celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea. Îndrăznesc să spun că a fost și o personalitate culturală și mediatică de referință. Din prima zi a preoției a fost în slujba neobosită a lui Dumnezeu și a oamenilor. Simpla apariție a preotului cu barbă mare albă, chip blând și pălărie cu boruri largi era o mărturisire a lui Dumnezeu și o declarație a angajamentului deplin asumat de a sluji și a zidi pe celălalt prin care Dumnezeu te cheamă. Și fiecare întâlnire cu un om este o astfel de chemare. În ce mă privește, din copilărie am fost foarte des întâmpinat de întrebarea dacă îi sunt rudă. Apoi, părintele a fost cel care m-a întrebat în decembrie 1987 dacă doresc să merg la seminar. După ce am acceptat, s-a angajat deplin, așa cum a făcut cu fiecare lucrare din viața sa, în a-mi oferi toate posibilitățile și resursele ca să studiez Teologia. Studiile de licență și master în Grecia și Franța i se datorează. Am avut astfel șansa de a audia cursuri ale marilor teologi: Mitropolitul Ioannis Zizioulas, Nikos Matsoukas, părintele Boris Bobrinskoy, Olivier Clement, Nicolas Lossky. Îi rămân deplin recunoscător pentru aceasta, așa cum îi sunt recunoscător pentru viața mea și pentru toate cele bune ale vieții mele și ale familiei mele. Deși am ucenicit destul de puțin pe lângă dânsul, părintele m-a învățat multe. Îmi amintesc că am venit într-o vacanță de vară din Franța și am ascultat o predică în care a vorbit despre pretutindenitatea lui Dumnezeu. Am fost atât de impresionat de trăirea din timpul predicii, încât l-am întrebat mai târziu, în acea zi: „Bunicule, de ce m-ai trimis să studiez în lume? Din predica de astăzi am învățat mai mult decât în toată viața mea”. După depășirea emoției, am realizat că abia după atâția ani de studiu ajunsesem să pot pricepe câte ceva din bogăția Ortodoxiei pe care părintele ne-o împărtășea.
Există o poză din decembrie ´89, acolo apare părintele în reverendă, cu crucea în mână și cu epitrahil, pe stradă, în fruntea unei mulțimi. Dar în dreapta părintelui e un tânăr de 17-18 ani, în palton, înăltuț. Ce trăia acel tânăr alături de părintele? Cum a primit (privit) părintele evenimentele din acel decembrie sângeros?
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am trăit zilele Revoluției din decembrie alături de părintele Galeriu. Acea fotografie ne surprinde mergând între Piața Universității și Sala Dalles. Ne opream în fiecare loc unde erau sânge pe jos și lumânări aprinse și ne rugam pentru tinerii uciși în noaptea de 21. Oamenii ne chemau în toate părțile, fiindcă erau multe pete de sânge. Simțeam că prezența preotului era așteptată, unii o resimțeau chiar firească, dacă nu și obligatorie. Mai bine de 40 de ani de propagandă ateistă dispăruseră. Măștile căzuseră și oamenii se descopereau pe ei înșiși. Părintele, și nu a fost singurul preot, a avut această minunată prezență de spirit să iasă pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu și a sluji oamenilor în acele zile în care bucuria, frica, durerea, nesiguranța, nevoia de sens se împleteau în sufletele lor. Credința din fiecare era punctul de stabilitate pe care te puteai baza pentru a construi un nou început, cel după Ceaușescu. Iar părintele a știut acest lucru din primul moment al Revoluției și a subliniat întotdeauna după aceea că tinerii, mai ales tinerii, nu au luptat doar împotriva a ceva, a tiraniei, a comunismului, a unei cauze a nefericirii, ci pentru ceva, pentru un scop, un sens, pentru libertate. Iar în această luptă și-au asumat moartea ca jertfă, rostind cuvinte care nu au mai fost niciodată spuse într-o revoluție: „Vom muri și vom fi liberi!”. Părintele a înțeles că aceste cuvinte dezvăluie ființa profund creștină a neamului nostru, lumina de Paști din inimile românilor, cea cu neputință de stins, și a împărtășit tuturor acest înțeles.
Părintele a fost mult iubit de oameni pentru că și el i-a iubit la fel. Dar România s-a schimbat fundamental în ultimii 34 de ani. S-au schimbat și sufletele oamenilor? Credeți că părintele Galeriu ar predica altfel astăzi decât acum 30-40 de ani?
Părintele Galeriu spunea: „Timpul lui Dumnezeu este astăzi”. Și timpul nostru, viața noastră, lucrarea noastră trebuie să fie în acest prezent dumnezeiesc. Astăzi și acum suntem chemați să lucrăm cele ce ne sunt puse înainte. Și Dumnezeu este cu noi, cu harul Său. Pe de altă parte, sufletul omului este mereu același, cu puterile puse în el de Dumnezeu. Astăzi, lucrarea acestor puteri omenești este orientată spre cele din afară. Astăzi, omul pare a-și fi pierdut sensul, confundând fericirea cu plăcerea celor trecătoare, nestatornice. Prin urmare, să știm că astăzi, când citim acestea, părintele Galeriu ne învață mai întâi să credem, să nădăjduim și să iubim pe Dumnezeu și pe oameni. Apoi să căutăm cu răbdare binele din om și pe acel bine să zidim. Binele din om e chipul lui Dumnezeu din fiecare, lumina care așteaptă cu suspine negrăite să fie descoperită, revelată. Lucrarea fiecărei puteri omenești poate fi adusă la împreună-lucrare cu harul lui Dumnezeu, dobândind sens îndumnezeitor. Cu aceeași minte cu care gândim nedreptatea, putem spune rugăciunea; cu aceeași voință cu care alegem lăcomia, ne putem impune înfrânarea; cu aceeași inimă care se iubește trufaș pe sine, putem iubi smerit pe Dumnezeu și pe aproapele; cu aceeași gură cu care rostim judecata, putem împărtăși adevărul dumnezeiesc; cu aceiași ochi cu care căutăm plăcerea, putem privi icoana; cu aceleași urechi cu care așteptăm laudele, putem asculta suferința aproapelui; cu aceleași mâini cu care putem lovi, putem și mângâia; cu aceleași picioare cu care alergăm după avere, putem îngenunchea la rugăciune. Preotul, ca și fiecare om, are această responsabilitate: de a descoperi în fiecare clipă lumina din adâncul lui, al celuilalt și al lumii.
Deși nu a studiat în străinătate, părintele era la curent cu cercetarea științifică și teologică din Occident. Bernard Sesboüé, John Carew Eccles, Victor Frankl. Regreta că nu a plecat în afară, la studiu? Ar fi fost alta teologia, predica lui, dacă ar fi învățat în Occident sau la greci ori la Ierusalim?
„Nimic nu e întâmplător, totul e proniator.” Părintele credea și mărturisea cu tărie pronia, purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Unii ar putea înțelege că a te lăsa în grija lui Dumnezeu înseamnă că poți fi delăsător. Nicidecum. Spunea părintele: „Să ai grijă de toate, dar să nu te îngrijorezi de nimic!”. Și așa a făcut el însuși, inclusiv în domeniul cunoașterii. Întotdeauna a dorit să cunoască tot ce era mai strălucit în gândirea lumii. În vremea studenției alerga între facultățile bucureștene pentru a urmări cursurile marilor personalități culturale și științifice ale vremii. După absolvirea Facultății de Teologie în 1942, cu lucrarea de licență Îndumnezeirea Omului (nota 10 și „Magna cum laude”), sub îndrumarea lui Nichifor Crainic, din cauza războiului nu a putut merge pentru doctorat la Berlin, cum era programat. Dar râvna dumnealui nu s-a oprit. A studiat cu toată sârguința acolo unde i-a îngăduit Dumnezeu. În vremea comunismului cerceta bibliotecile, căuta și obținea cărți sau copii ale cărților de referință ce apăreau în străinătate. A terminat excepționala teză de doctorat Jertfă și Răscumpărare în 1971. Indicele bibliografic cuprinde 183 de nume, dintre care jumătate sunt autori occidentali. Părintele Stăniloae, fiind în comisia de examinare, a apreciat teza: „La fiecare pagină nou și totuși ortodox”. Și după aceea dorința de cunoaștere i-a rămas la fel de mare. Era la curent cu tot ce se scria nou în teologie și știință și notabil în cultură. Când ajungea în străinătate, petrecea ore întregi în librării și se întorcea cu geamantanul plin de cărți. Acumula cunoștințe pentru a desluși și dărui noi înțelesuri. După ce termina o predică, începea pregătirea pentru cea de peste trei săptămâni, când îi venea rândul. Spunea: „Trebuie să mă pregătesc. Oamenii așteaptă ceva nou”. Părintele a primit totul ca din mâna lui Dumnezeu, ca dar și chemare, a iubit Biserica și țara, și-a pus toată viața în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor, ascultându-le nevoile, dezlegându-le păcatele, rugându-se pentru ei, învățându-i, binecuvântându-i și sfințindu-i. Curcubeul circular din jurul soarelui care a însoțit procesiunea punerii trupului său în mormântul de lângă Biserica „Sfântul Silvestru”, precum și mulțimea ierarhilor, preoților, monahilor și credincioșilor prezenți în acea zi de 13 august 2003, ne încredințează că jertfa vieții sale a fost bine primită de Dumnezeul nostru, Cel în Treime preaslăvit.
