Amintiri despre părintele Stăniloae

Doamna Lidia Stăniloae păstrează vie memoria ilustrului său tată, preotul şi profesorul Dumitru Stăniloae. Momentul arestării lui a făcut ca întreaga familie a părintelui să sufere cumplit. Dar bucuria reîntâlnirii a întrecut tristeţea provocată de despărţirea brutală. Discursul Lidiei Stăniloae referitor la acea perioadă e unul cutremurător. Anul 2013 este dedicat şi memoriei celui mai mare teolog pe care l-a dat România lumii, fiindcă se împlinesc 20 de ani de la trecerea în veşnicie a celui care a tradus în limba noastră Filocalia. Frânturi din viaţa părintelui ne sunt povestite de fiica lui în cuvinte simple, dar pătrunzătoare.

Stimată doamnă Lidia Stăniloae, de-a lungul vieţii trebuie să fi avut numeroase momente frumoase împletite cu clipe grele. Împărtăşiţi-ne, vă rugăm, câteva dintre amintirile dumneavoastră legate de perioada când eraţi în ţară.

Cea mai tristă amintire o am de când a murit sora mea. La fel de tristă a fost când l-au arestat pe tata. Am avut, în schimb, o amintire foarte fericită când a revenit acasă.

Când a fost luat, eu nu eram la Bucureşti, eram tânără preparatoare, aveam, în sfârşit, concediu şi eram plecată la noi, la ţară, la Vlădeni. Bănuiam că va fi cândva arestat, fuseseră luaţi mulţi prieteni de-ai lui, părintele Ghiuş, asistentul lui, oameni din anturaj, ca poetul Vasile Voiculescu. Într-un fel, ne temeam, era un sentiment de ameninţare care plana deasupra capetelor noastre. Când am plecat, mama mi-a spus aşa: „Vezi că, dacă se întâmplă ceva, eu o să-ţi dau telefon şi-am să-ţi spun că tata e bolnav“. Pentru că n-aveai voie să spui la telefon despre un om că a fost arestat. Şi într-o zi a venit domnişoara de la poştă, eu nu eram acasă, eram la Braşov pentru cumpărături. Când m-am întors, mătuşa mea era destul de tulburată şi m-a trimis la poştă să telefonez acasă. M-am dus, am căpătat legătura şi am vorbit cu mama, care plângea: „Lidia, hai acasă, că tata-i foarte rău bolnav...“ Şi am înţeles. Imediat mi-am făcut bagajul şi am plecat în aceeaşi seară. Dimineaţa am ajuns la Bucureşti, casa noastră era toată vălmăşită, toate cărţile aruncate pe jos, o dezordine teribilă. Mama mi-a spus că veniseră patru inşi care au scos toate manuscrisele şi cărţile şi îi spuneau: „Ce ţi-au trebuit atâtea, ce faci cu atâtea cărţi?“ Iar tata le-a răspuns foarte calm: „Eu sunt profesor şi trebuie să am cărţi, ca să le vorbesc studenţilor“. În fine, au răscolit totul şi dimineaţa au plecat, punându-i nişte ochelari negri pe ochi, să nu vadă nimic, şi l-au dus. După aceea ne-am luptat mult să găsim un avocat. Avocaţilor le era frică să pledeze într-un proces ca acesta, pentru că ar fi avut şi ei necazuri. Am găsit un avocat care a acceptat să-l apere şi l-a putut vedea doar în ziua în care i-au adus la proces. Pe noi, familia, ne-au dat afară şi s-a judecat cu uşile închise. Am stat toată acea zi de noiembrie pe stradă, într-un frig cumplit. Abia la prânz avocatul a putut intra şi ne-a spus: „Da, l-am văzut, era foarte calm, mai mult îngrijorat de ce se întâmplă cu dumneavoastră. E nevinovat, o să ia cinci ani!“ Aşa se întâmpla, erai nevinovat şi luai cinci ani. Aşa au luat şi el, şi Vasile Voiculescu.

Suferinţa prin participare este uneori mai grea decât suferinţa trăită personal. Se remarcă acest lucru în special în cazurile familiilor celor închişi în temniţele comuniste. Cum aţi trecut acele momente grele?

Aşa spunea şi tata: „Tot timpul m-a chinuit gândul că voi aveţi mult de suferit“. Am avut multe de suferit, e adevărat, mai întâi pentru că nimeni n-a mai vrut să ia legătura cu noi. Eram ca nişte „ciumaţi“, toată lumea se ferea de noi. Eu a trebuit să plec din Universitate, de unde lucram. Am stat o perioadă acasă, după care mi-am găsit de lucru la o şcoală tehnică. Între timp, mă căsătorisem, aveam alt nume şi mă puteau primi. Mi-au cerut nişte nume, ca să aibă de unde primi referinţe. Am dat numele unor colegi care ştiau toată povestea. Au spus aşa: „Nu ştiu foarte mult, doar că a fost foarte bună la şcoală, la facultate. Cred că tatăl ei este ceva pensionar, habar nu avem“. Abia în felul acesta m-am putut angaja. În închisoare, asta ne spunea că l-a chinuit cel mai mult: gândul că noi avem atât de mult de suferit. Noi, pe de o parte, aveam foarte mult de suferit pentru că ne gândeam la el. Şi el suferea pentru că se gândea la noi. Nu e uşor să ştii că ai pe cineva care poate nici nu mai este, poate chiar a murit. Că s-au întâmplat şi cazuri de-acestea. Soţii care şi-au aşteptat bărbaţii ani de zile şi au aflat că muriseră între timp. Au fost nişte vremuri foarte dureroase, dar Dumnezeu a rânduit în aşa fel încât să treacă şi trebuie să-I mulţumim.

După condamnarea lui am aşteptat, n-am ştiut nimic de el cinci ani de zile. O singură dată au chemat-o pe mama să-i dea un geamantan cu care tata plecase, iar mama începuse să plângă şi să întrebe dacă nu cumva a murit. A nimerit un om mai de treabă acolo şi i-a spus că aşa dădeau la toată lumea, neavând unde să ţină valizele tuturor celor închişi. Am revenit acasă şi am aşteptat. După aceea, am început să aflăm că le dădea drumul deţinuţilor. A venit într-o zi un tânăr şi ne-a spus: „Uitaţi, eu am fost în celulă cu părintele Stăniloae şi pot să vă spun că m-a ajutat foarte mult, că făcea lecţii de teologie cu tineretul. Acum, vreau să mă fac preot“. A mai venit unul peste câteva zile şi ne-a spus că şi el a stat în celulă cu tata: „Mi-a spus că, dacă ştiu bine germana, de ce să nu merg la facultate ca să învăţ limba? M-am hotărât să mă duc să studiez limba germană“. Aşa a făcut şi a devenit profesor la universitate. Amândoi ne-au spus că o să vină, că le dă drumul tuturor.

Apoi, într-o noapte, a sunat telefonul şi a răspuns mama. A auzit o voce de bărbat: „Doamnă, vreau să vă dau o veste bună, soţul dumneavoastră va veni curând“. Mama a întrebat când, şi i s-a răspuns că va veni curând. O voce de bărbat, se auzea zgomot, ca şi cum ar fi fost într-o sală mare. După vreo două ore, iar a sunat telefonul, aceeaşi voce: „Doamnă, să fiţi liniştită, că soţul dumneavoastră va veni curând“. Mama a început să plângă şi a întrebat din nou când. „Vine, vine, va veni curând, fiţi liniştită.“ Şi după aceea a sunat a treia oară: „Marioară, nu mă cunoşti? Eu sunt!“ „Unde eşti, cum?“ Zice: „Uite, sunt în Gara de Nord“. Şi i-am smuls eu telefonul din mână şi l-am întrebat unde este, să merg să-l iau. Mi-a spus că nu este nevoie, că le-au dat bani de bilete de tramvai. A apărut el acasă, foarte repede şi am trăit o fericire extraordinară.

Între timp, eu mă căsătorisem, aveam deja copilul, care era de trei ani. Tot vedea fotografia tatii şi întreba: „Cine e nenea ăsta?“ Şi mama îi răspundea: „Păi e tata-mare!“ „Dar unde-i plecat?“ „Păi, e plecat în deplasare...“ Şi Dumitraş ştia că tata-mare e plecat în deplasare. I-am spus tatei despre copil şi a fost foarte fericit. Mi-a spus după aceea că asta a fost cea mai frumoasă zi a vieţii lui! Copilul dormea încă, era dis-de-dimineaţă. Am vrut să-l trezim, dar nu ne-a lăsat, a zis să-l lăsăm să doarmă. Mai târzius-a trezit, şi tata a mers la patul lui. „Ai venit din deplasare?“ „Da.“ „Dar n-ai barbă“ - că în fotografie avea barbă, acum venise ras. „Nu-ţi place?“ „Nu -zice – nu-mi place aşa. Mie-mi place cum eşti cu barbă.“ Şi-a lăsat din nou barbă, bineînţeles şi din clipa aceea au fost nedespărţiţi. Dumitraş se ţinea după el, oriunde se ducea tata, mergea şi el. Tata tot timpul mergea în oraş şi cumpăra pâine. Îi spunea mama să nu mai cumpere atâta, că era destulă. El tot cumpăra, să avem. Ne-a povestit că în închisoare le-a dat tot timpul turtoi, un fel de mălai fiert, tare. Cu câteva zile înainte de a le da drumul, le-a dat o ceapă. Şi li s-a părut că este ceva foarte bun. Le-a plăcut grozav acea ceapă, după cinci ani. Şi, încet-încet, s-a intrat în viaţa normală. Însă acelea au fost nişte zile minunate. Sunt şi zile frumoase, poate că n-ar fi aşa de frumoase dacă n-ar fi înaintea lor zile mai triste. Aşa-i viaţa!

Reveniţi în România în fiecare an, pentru sărbătoarea Învierii Domnului. Cum sunt trăite sfintele sărbători în diaspora şi cum le simţiţi acasă?

Cu ajutorul lui Dumnezeu, de Paşti venim în fiecare an acasă, pentru că Învierea Domnului nu o putem serba decât în România. Există sentimentul sărbătorii şi în străinătate. Eu vorbesc despre Germania, nu ştiu prea bine ce se întâmplă în alte părţi. Crăciunul, spre exemplu, este frumos. Au aceleaşi tradiţii, cu brad împodobit, au colinde, se simte că-i sărbătoare. De Paşti, în schimb, este altceva. Nu au toate Deniile, nu au slujbă de Înviere. Aici, este impresionant când pleci de la biserică în noaptea de Înviere. Toată lumea e cu lumânările aprinse, toată strada este o luminiţă. E alt sentiment, de bucurie mare, e un lucru excepţional pe care dincolo nu îl întâlneşti. Sunt mentalităţi foarte diferite. Ei privesc lucrurile diferit şi nu pot înţelege mentalitatea noastră. Foarte mulţi, mult mai mult decât aici, nu mai merg la biserică. În România, oamenii sunt incomparabil mai credincioşi decât în Germania. Bine, că şi aici au început unii să vrea să fie „europeni“. Din fericire, nu sunt mulţi care au această tendinţă de a se „europeniza“. Dar Paştile nu le putem serba decât acasă. Iar „acasă“ a rămas, totdeauna, România. Nu poate fi altfel. Nu poţi să încetezi să fii ceea ce eşti, să te negi. Deşi plecat, nu poţi deveni neamţ sau francez. Dar dacă nu mai eşti român, nu mai eşti nimic şi este o mare dramă cu cei care îşi fac iluzii că, negându-şi originea şi tradiţiile, pot dobândi alte origini şi alte tradiţii. Nu există. Sunt nişte nefericiţi şi nişte nimeni. De aceea se petrec şi în diaspora foarte multe drame, tocmai cu cei care se leapădă de neamul şi de moştenirea lor. Şi asta ar fi bine să o înţeleagă toată lumea, mai ales că acum pleacă atât de mulţi. Nu poţi fi altceva decât ceea ce te-ai născut. Acesta este un adevăr pe care n-ai cum să-l ocoleşti.

Biografia Lidiei Stăniloae