Andrei Ivanţoc: Dacă timpul s-ar întoarce înapoi, tot aşa aş face

▲ Andrei Ivanţoc, membru al Grupului Ilaşcu, a acordat un interviu corespondentului agenţiei Rompres, Flori Tiulea, la câteva zile după eliberarea sa din detenţia ilegală de 15 ani aplicată de regimul separatist de la Tiraspol ▲ Ivanţoc a fost arestat la domiciliul său din Tiraspol la 2 iunie 1992, în aceeaşi zi cu Ilie Ilaşcu, Alexandru Leşco şi Tudor Petrov-Popa, pentru pretinse acte de terorism săvârşite în timpul conflictului de pe Nistru ▲ La cinci zile după eliberarea sa (2 iunie 2007), Ivanţoc (46 de ani) declară că se simte bine, că aşteaptă cu nerăbdare să vină în România, unde nu a fost niciodată, şi că ar lua-o de la capăt, dacă ar trebui să se sacrifice pentru neamul românesc ▲

Revenirea dumneavoastră printre cei liberi coincide cu o perioadă de efervescenţă politică la Chişinău. Ştiu că aţi dorit să votaţi la primul tur de scrutin al alegerilor locale din 3 iunie, dar nu aveaţi acte. S-a rezolvat această problemă?

Am fost la autorităţi şi mi-au promis că marţi (12 iunie, n.r.) voi primi actele. Cu siguranţă (la alegerile din 17 iunie n.r.) va fi un vot anticomunist. De când mă ţin minte am fost împotriva comuniştilor.

Cu sănătatea cum staţi? În presă s-a vorbit mult de problemele dv. de sănătate din perioada detenţiei.

Aştept. Poate vom merge în România. Am fost la Ambasada României unde am fost primiţi foarte bine şi ne-au spus că vom merge în România la un tratament. Nu m-am aşteptat la aşa primire şi mulţumesc tuturor fraţilor noştri pentru susţinere.

„În primii 10 ani, nu mi-au permis nimic. Nici cărţi, nici ziare româneşti, nici aparat de radio“

Aţi simţit sprijinul lor când eraţi în închisoare?

Da, foarte mult. Toţi au fost alături de noi, toţi fraţii noştri din România au fost alături de noi, presa, ziariştii. Am ascultat tot timpul la radio.

Aţi avut un aparat de radio în celulă?

În primii 10 ani, nu mi-au permis nimic. Nici cărţi, nici ziare româneşti, nici aparat de radio. După aceea, prin 2002, după ce am stat în greva foamei de mai multe ori, au venit reprezentanţii de la OSCE şi Crucea Roşie şi au zis că am dreptul. Şi de prin 2002 mi-au dat voie să primesc ziare româneşti, dar unele ajungeau, altele nu.

Ce posturi de radio prindeaţi?

Până au venit comuniştii la putere aici, ascultam şi Radio Iaşi, şi Radio România, iar de aici, Vocea Basarabiei, Antena C şi BBC, Europa Liberă. Au venit comuniştii la putere în 2001 şi nu am mai prins nici Radio România, nici Radio Iaşi, nici Vocea Basarabiei, nimic. Prindeam Radio Chişinău, dar ce să asculţi la el?

În aceşti 15 ani de închisoare aţi stat în aceeaşi celulă?

Nu, la început ne-au dus la comandamentul Armatei a 14-a. Acolo a fost ceva straşnic, asta în 1992, până la proces. Ceva straşnic... Noi eram la subsol şi deasupra noastră erau forţele speciale ruseşti Alfa, forţele de desant, forţele marine. Acestea erau acolo şi se antrenau pe pielea noastră. Ne băteau noaptea, pe la unu-două. Dimineaţa, se schimbau şi veneau alţii şi ne băteau. Eram negri de atâta bătaie. Şi îşi băteau şi joc de noi. Ziceau „Uite, mă, s-a făcut negru teroristul ăsta!“, „Zice că noi îl batem!“... şi începeau din nou. Ne alergau cu câinele lup, hrană nu aveam. La WC, să mă scuzaţi, mergeam o dată în 24 de ore şi aveam 45 de secunde să ajungem şi să ne întoarcem. Dacă nu ne întorceam în 45 de secunde, ne fugăreau cu câinele lup. Şi trebuia să dovedim, ca să nu ne ajungă câinele.

În curte aveaţi voie să ieşiţi?

Un an de zile nu am ieşit deloc. La mine s-a agravat situaţia sănătăţii... nu vreau să spun mai departe… şi m-au dus la un spital orăşenesc, la secţia de neurologie, că închisoarea nu avea spital. Şi acolo mă ţineau în cătuşe, speţnaz (forţele speciale ruseşti, n.r.) înconjurau clădirea şi mă băteau şi acolo. Am stat o lună. Mulţumesc Domnului, mi-am revenit, mi-au prescris pastile şi m-au dus în subsolul miliţiei şi ne-au ţinut opt luni, fără ieşire la aer, fără lumină, nu erau geamuri, era o tablă de fier cu o gaură. Şi înăuntru umiditate, întuneric... nimeni nu avea voie să vină la noi, nu aveam haine de schimb, fugeau păduchii pe noi precum caii. Mâncare - o crupă de porumb nefiartă, trei linguri, nu mai mult, să nu prindem careva putere. Şi apă, când fiartă, când turnau sare în ea, iar zahăr nu ne dădeau, că spuneau că e prea mult pentru noi. Şi asta până la proces. După proces, în 1993, pe mine m-a adus la penitenciarul nr. 2 din Tiraspol şi acolo m-au ţinut până la eliberare. După proces, pe Ilie (Ilie Ilaşcu n.r.) l-au luat la începutul lui decembrie şi l-au dus la Hlinaia. Prin februarie, m-au dus şi pe mine la Hlinaia, unde era un regim şi mai sever, m-au ţinut vreo săptămână. Dar ei n-aveau dreptul să mă ducă şi am declarat greva foamei. Văzând că nu au ce face, m-au adus înapoi la Tiraspol, unde nu era mare deosebire. Nu aveam dreptul la întrevederi, la pachete de acasă... Şi aici la penitenciarul nr.2 am stat până la sfârşit, până în ultima zi.

Cum aţi rezistat în toţi aceşti ani. Ce v-a ajutat?

Totdeauna mă gândeam că totul a fost din voia Domnului. Aşa am simţit că era voia Domnului. Şi, în plus, susţinerea dvs., a - foarte mult aţi făcut -, şi susţinerea ţării, m-a ajutat foarte mult.

Am aflat că v-aţi reparat celula în care aţi stat, că soţia dvs., de câte ori putea veni, vă mai aducea câte o cărămidă, câte o pungă cu nisip.

Da, am reparat pereţii, i-am vopsit. Pe unul, aveam cerul şi doi îngeri, pe celălalt, tricolorul şi o poză cu dl. Ilie. Mi-am făcut şi un duş, dar când l-am terminat, mi-au tăiat ţeava cu apa caldă şi aveam numai apă rece.

„Începuseră să vină şi noaptea şi ziua şi-mi spuneau să mă pregătesc că mă vor duce, mă vor împuşca“

Povestiţi cum a fost în ziua eliberării...

Ieşind din celulă, eu eram deja un om liber. Şi aţi văzut cum au procedat, s-au comportat neomeneşte. Cu trei-patru zile înaintea eliberării, începuseră să vină şi noaptea şi ziua şi-mi spuneau să mă pregătesc că mă vor duce, mă vor împuşca. În ziua de 2 iunie, dimineaţa, a venit gardianul şi mi-a zis să fiu gata că vin să mă ia. Le-am spus că sunt gata, am luat pachetul şi gata... Tricolorul şi poza cu dl Ilie i le dădusem Eudochiei să le aducă acasă.

Ce aveaţi în pachetul acela?

Aparatul de radio pe care l-am adus acasă. Pe urmă, m-au scos în curte şi m-am pornit spre ieşire. Am ajuns cam la jumătate de drum şi au ieşit trei cu o cameră, ziarişti de-ai lor, rusofoni, că alor noştri nu le permiteau. În toţi anii aceştia, de câte ori am dorit să vorbesc cu cineva, nu a fost posibil. Dar ei veneau tot timpul, până şi noaptea mi-i băgau în celulă.

Dar ce doreau, vă cereau să declaraţi ceva anume?

Voiau să mă filmeze, să vorbească cu mine. Şi eu protestam, le spuneam că nu au dreptul. Mă întorceam cu spatele şi îmi puneam haina în cap. Şi ei se enervau şi săreau şi la bătaie. Mă miram ce fel de ziarişti sunt...

Şi aşa s-a întâmplat şi în ziua eliberării?

Da, şi au apărut trei cu o cameră. Le-am spus că sunt un om simplu, nu sunt parlamentar şi să mă lase în pace. Am ţinut în faţa mea pachetul. Au venit doamnele de la OSCE şi au vorbit cu mine, mi-au spus că au venit să mă ia, să mă ducă la Chişinău, că eu acolo nu sunt dorit, în partea cealaltă a Nistrului, şi să merg cu ele. Iar eu am protestat, le-am spus că sunt un om liber, sunt acasă la mine, în ţara mea. Ele nu au spus nimic. Dar eu le-am rugat să facă ceva şi să nu mă mai filmeze. Şi ele au spus că nu sunt probleme. Dar cei cu camera au început iar să mă filmeze. Am mai mers vreo 10 metri şi am văzut în faţa mea o rutieră (microbuz n.r.), erau foarte mulţi securişti transnistreni şi, mă gândesc, că şi de la Moscova. Şi m-am întors către cel care mă filma din spate şi am pus pachetul... şi l-am atins oleacă. Şi cameramanul a sărit la mine, plus cei de la securitate.

„M-am sculat şi le-am spus că am să lupt cu ei cât o să am zile“

Şi doamnele de la OSCE ce făceau în acest timp?

Tăceau şi se uitau ce se petrece între noi. Un cuvânt nu au spus. Dar eu le-am spus că sunt cetăţean liber şi merg unde doresc, sunt acasă şi nu mă gândesc să mă duc nicăieri. Că nu recunosc aşa-zisa republică nistreană, am dreptul să rămân pe pământul meu, acasă la mine şi am dreptul să ies liber. Şi dacă era legitimă sentinţa (dată de tribunalul transnistrean -n.r.), tot aveam dreptul să ies liber... După aceea, au început să-mi citească sentinţa, că nu sunt dorit şi să părăsesc teritoriul. Eu mi-am astupat urechile şi am întors spatele. Am stat 10-15 minute şi a fost dată comanda iarăşi să mă lege şi să mă arunce în rutieră. M-au trântit, mi-au pus mâinile în cătuşe, m-au luat pe sus, mi-au legat picioarele şi de o parte şi de alta stăteau gardienii. Şi până la aşa-numita vamă (de la Tighina n.r.), că pentru mine ea nu există, am mers trântit cu faţa în jos şi ei deasupra mea. Când am ajuns la vamă, au tras rutiera, mi-au scos cătuşele şi nu-mi puteau dezlega picioarele, că se umflaseră foarte tare. Unul trăgea şi altul dezlega. M-am sculat şi le-am spus că am să lupt cu ei cât o să am zile şi în timpul ăsta m-am scuturat, m-am uitat în stânga, în dreapta, am făcut doi paşi şi aţi văzut ce aţi văzut.

„Cum, în casă la mine, în ţară la mine, să mă deporteze nişte venetici, nişte ocupanţi?“

Aţi văzut lumea care vă aştepta?

Am văzut, dar nu eram de acord cu deportarea mea. Cum, în casă la mine, în ţară la mine, să mă deporteze nişte venetici, nişte ocupanţi? Cum adică, eu să recunosc aşa-zisa republică nistreană, să-i recunosc pe ocupanţi? Iar domnii de la Chişinău s-au purtat de parcă i-au recunoscut pe cei de la Tiraspol. Au dus între ei tratative, au vorbit nu ştiu ce, a fost dată iarăşi comandă, iar m-au trântit, m-au sucit şi m-au aruncat în maşină şi m-au dus la Chişinău. Of… am fost apoi la medici... Mi-au prescris să stau mai mult culcat, pentru că făcusem comoţie cerebrală. Asta a fost tot, până la sfârşit.

S-a interesat cineva de dvs., dintre autorităţile de la Chişinău?

Nu, nimeni. Dar ştiu că au fost la Tighina oameni de cultură, dl. Vieru, dl. Dabija, dl. Ungureanu, dl. Matcovschi. Dintre oficiali, n-a sunat nimeni. Nu le trebuie...

Aveţi sentimentul că tot sacrificiul dvs. a fost în zadar?

Nu, am spus şi spun şi acum că, dacă timpul s-ar întoarce înapoi, tot aşa aş face, dar cu o altă gândire poate, mai bună. Îmi pare rău că suntem ocupaţi şi mă doare că nu se face nimic. Am impresia că cei de la Chişinău joacă aceeaşi carte cu Moscova.

Aveţi de transmis un mesaj românilor?

Să facă orice pentru ţară, pentru neam. Şi le doresc să fie cu toţii curajoşi şi sănătoşi, să se ajute între ei şi să ţină la neam.