Apărător şi rugător al poporului român

Cu prilejul împlinirii a 510 ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ştefan cel Mare, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a oferit un interviu revistei „Cuvinte către tineri“ editată de Mănăstirea Putna, din judeţul Suceava, pe care-l redăm integral în continuare.

În anul 1992, anul canoni­zării Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, eraţi Mi­tro­polit al Moldovei şi Buco­vinei. Cu multă dragoste şi osteneală v-aţi îngrijit de demersurile de canonizare şi de răspândire a cultului slăvitului domn. Care consideraţi că sunt cele mai mari realizări ale sale întru zidirea Bisericii şi a poporului nostru?

Lunga domnie de 47 de ani (1457-1504) a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare a fost o perioadă cu puţini ani de pace, fără război şi fără primejdie. Şi urcarea sa pe tronul Moldovei, în ziua de 14 aprilie 1457, a avut loc în urma bătăliilor de la Doljeşti şi Orbic, când Ştefan cel Mare îl învinge pe Petru Aron, fratele vitreg şi ucigaşul tatălui său, Bogdan al II-lea.

La urcarea pe tron, Sfântul Ştefan cel Mare găseşte Moldova slăbită de luptele interne pentru domnie, care au durat un sfert de veac, şi multă anarhie. Autoritatea Domnitorului era slăbită, iar unii boieri se preocupau prea mult de interese şi câştig personal decât de binele ţării şi al poporului. Era nevoie de multă dreptate şi unitate în ţară, de înnoire şi organizare socială. De aceea, Sfântul Ştefan cel Mare începe să se sprijine mai mult pe popor şi pe Biserică, decât pe marii boieri dornici de privilegii, dar mai puţin capabili de jertfă pentru ţară. Unii dintre aceştia unelteau pe ascuns împotriva Domnitorului, îm­preună cu puteri străine care voiau să domine Moldova. Drep­tatea Domnitorului era aspră pentru trădători, dar preţuirea şi dărnicia lui erau generoase pentru iubitorii de credinţă şi ţară. Astfel, Ştefan cel Mare a ridicat în rang de boieri o mulţime de luptători viteji şi jertfelnici şi a ajutat o mulţime de oameni săraci.

Tulburarea pricinuită de lăcomia năvălitorilor turci şi tătari, unguri şi poloni sau dorinţa lor de stăpânire asupra  Moldovei l-a făcut pe Dom­nitorul Ştefan cel Mare să stea mereu în stare de veghe şi jertfă, de pregătire pentru luptă şi apărare a credinţei strămoşeşti, a Moldovei şi a Europei creştine.

Luptător jertfelnic şi apă­rător al credinţei creştine în vremuri grele, în secolul al XV-lea, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a fost în acelaşi timp şi mare ctitor de locaşuri sfinte. El a arătat o evlavie deosebită faţă de Hristos şi toţi sfinţii Lui, precum şi dragoste pentru popor. Fiind educat de mic să iubească pe Hristos şi Biserica Sa, întotdeauna a respectat Biserica, a ajutat-o, a înzestrat cele 44 de mănăstiri şi biserici pe care le-a ctitorit şi alte mănăstiri cu înlesniri de ordin material, ca acestea să-şi poată organiza misiunea şi viaţa lor spirituală în aşa fel încât să ajute poporul. Nu există nici un semn de critică la adresa Bisericii venit din partea lui sau vreun semn de ostilitate sau de nepăsare a lui ca Domnitor creştin în relaţia cu Biserica.

Deci, Sfântul Ştefan cel Mare reprezintă pe Domnitorul cre­dincios şi jertfelnic, harnic şi darnic. Asemenea marilor împăraţi ai Bizanţului, cum au fost Sfântul Constantin cel Mare şi Justinian cel Mare, Ştefan cel Mare al Moldovei s-a arătat un fiu al Bisericii şi un ocrotitor al ei până la sfârşitul vieţii sale. El s-a dovedit un sprijinitor al Bi­sericii şi un cinstitor al sfinţilor, pentru că a văzut în Biserică forţa spirituală care menţine integritatea sufletului românesc.

Ca fiu al Bisericii şi mare binefăcător al ei, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a apărat credinţa creştină ortodoxă a poporului său în faţa islamului în expansiune, dar şi în faţa prozelitismului creştin occidental.

În acelaşi  timp, el avea res­pect faţă de creştinătatea apu­seană şi făcea apel la Papa pentru sprijin în lupta antiotomană. Iar Papa Sixt al IV-lea (1475-1483) a recunoscut vitejia şi me­ritele sale în apărarea întregii Europe creştine, numindu-l atletul credinţei creştine. Fidelitatea certă şi constantă faţă de propria sa tradiţie ortodoxă, dar şi respectul său faţă de alţi creştini şi chiar faţă de religia islamică arată că adevărata cre­dinţă îl umanizează pe om, îl face paşnic şi capabil de dialog şi cooperare, nu-l  fanatizează. Ca fiu al Bise­ricii Ortodoxe, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a ajutat mă­năstiri din Muntele Athos: Zografu, Grigo­riu, Vatopedu, Costamonitu, „Sfântul Pavel“ ş.a. De asemenea, el a avut relaţii culturale cu alte Biserici Ortodoxe, ca de pildă cu Ar­hie­piscopia de Ohrida, cu Kievul şi Moscova, cu Serbia, cu ortodocşii din Pocuţia. În mod deosebit însă, el a fost preocupat de rela­ţiile cu fraţii ortodocşi de acelaşi neam din celelalte provincii româneşti: Ţara Româ­nească şi Transilvania, unde a înfiinţat Episcopia Ortodoxă a Vadului şi a construit două biserici: la Vad şi Feleac; iar în Ţara Româ­nească, o biserică la Râmnicu Sărat1.

Prin toate aceste lucrări de sprijinire a vieţii şi misiunii Bisericii, Sfântul Ştefan cel Mare se dovedea că este un fiu şi un misionar al Bisericii. Astfel titlurile sale de binecredincios şi de Hristos iubitor menţionate în pisaniile bisericilor pe care le-a ctitorit au acoperire în faptele sale de apărare a credinţei şi de dărnicie faţă de Biserică.

În ce mod poate Ştefan cel Mare şi Sfânt, un voievod din perioada medievală, să fie un exemplu concret în viaţa noastră de zi cu zi, în societatea contemporană?

Educaţia creştină primită de Ştefan cel Mare mai întâi în familie, de la părinţii lui trupeşti, în special de la mama lui, Doamna Oltea, devenită mai târziu monahie cu numele Maria, şi apoi în Biserică, de la părinţii săi duhovniceşti, mai ales de la Sfântul Daniil Sihastrul, duhovnicul său, a rodit în conştiinţa sa de cavaler şi de Domnitor creştin. Sfântul Voievod Ştefan cel Mare are două mari virtuţi: 1) apărarea Moldovei şi a creştinătăţii; 2) zidirea de locaşuri sfinte.

Potrivit tradiţiei, Ştefan cel Mare a construit 44 de biserici, mai ales după fiecare biruinţă, dar a construit biserici şi după două înfrângeri. Vedem, prin aceasta, o armonie desăvârşită între vitejie şi smerenie, lucru rar întâlnit, însă foarte necesar pentru viaţa unui bun creştin. Când biruia în războaie, spunea: „Cu ajutorul Atotmilostivului Dumnezeu am biruit“; nu zicea: datorită vredniciei şi vitejiei noastre. Sfântul Ştefan cel Mare s-a pus pe sine foarte adesea în primejdie, în starea de jertfă „alături cu moartea“, cum se spune în popor. De pildă, el a pierdut lupta de la Războieni sau Valea Albă, în anul 1476, însă la douăzeci de ani după această luptă, în anul 1496, a zidit o biserică sub care se află adunate osemintele celor care au murit pe câmpul de luptă. Deci, o victorie câştigată de Dom­nitor era atribuită lui Dum­nezeu, el fiind doar un purtător de biruinţă, iar înfrângerea în luptă şi-o asuma, „din pricina păcatelor personale“. O măr­turie în acest sens este pisania bi­sericii de la Mă­năs­tirea Răz­boieni, unde se spune: „Cu voia lui Dumnezeu au fost biruiţi creştinii de către păgâni“, iar în altă parte, Domnitorul măr­tu­risea cu sentimente de pocăinţă: „Eu şi Curtea mea am făcut ce mi-a stat în putinţă, şi s-a întâmplat ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost voia lui Dum­nezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele Lui“.2

Prin aceasta, vedem că Domnitorul Ştefan cel Mare avea un adânc simţ al pocăinţei, iar aceasta se datora şi faptului că a avut un duhovnic înţelept, pe Sfântul Daniil Sihastrul, care l-a învăţat smerenia şi pocăinţa. Simţul pocăinţei sau simţul recunoaşterii limitelor puterii omeneşti şi a fragilităţii naturii umane îl face pe om deschis spre harul lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „întru neputinţa omenească se vede puterea harului lui Dum­nezeu“ (cf. 2 Corinteni 12, 9).

De asemenea, Sfântul Ştefan cel Mare avea un deosebit simţ al dreptăţii şi al dărniciei. Pentru aceasta, el a fost iubit de po­por, după cum spun cronica­rii, încât poporul l-a conside­rat ca pe „un părinte al său” şi l-a je­lit foarte mult când el a trecut la Dom­nul. Simţul dreptăţii şi sim­ţul dărniciei sunt, de fapt, mari vir­tuţi creştine. Dreptatea ar­ă­ta­tă în fapte este semnul că Du­hul Sfânt locuieşte în omul ca­re trebuie să lămurească si­tuaţii confuze sau tulburi, iar dăr­­nicia este de asemenea semnul pre­zenţei în om a harului Ta­tălui ceresc Cel milostiv şi bun, Care prin bunătatea Lui în­­deamnă pe oameni la fapte bune.

Asemenea stejarilor falnici ai Moldovei, Sfântul Ştefan cel Mare avea sufletul adânc înrădăcinat în spiritualitatea creştină ortodoxă şi românească a poporului, iar vederea sa largă şi fapta sa mărinimoasă se întindeau ca o coroană imensă prin darurile oferite fraţilor ortodocşi de alt neam din Ţara Sfântă şi din Sfântul Munte Athos, sau în legăturile sale cu creştinii apuseni din Transil­vania, Ungaria, Polonia şi Italia, de unde aducea meşteri şi medici, sau importând meşte­şuguri, inclusiv militare, şi mărfuri de preţ. Sfântul Ştefan cel Mare era, în acelaşi timp, un statornic iubitor de ţară şi neam, dar şi un european de vocaţie. A apărat jertfelnic, timp de peste 40 de ani, identitatea şi demnitatea credinţei creştine şi a ţării sale şi, totodată, aprecia şi selecta valori din alte popoare şi ţări. Nu s-a izolat de alţii, dar nici nu s-a contopit cu ei, pentru că ştia să cultive identitatea proprie în comuniune interna­ţională. A luptat cu sabia şi cu inteligenţa, după cum veneau asupra lui năvălirile violente sau învăluirile viclene. A construit fortăreţe militare (cetăţi), pentru apărarea teritoriului ţării, dar şi bastioane spirituale (biserici şi mănăstiri), pentru apărarea integrităţii sufletului.

Personalitatea sa, lumină vie peste veacuri, ne cheamă şi pe noi, cei de astăzi, la apărarea credinţei, a unităţii şi demnităţii naţionale, sau ne mustră dacă nu mai suntem neam de voie­vozi, apărători ai valorilor inspirate din credinţă, ai spiritualităţii şi culturii româneşti în dialog cu alte popoare. Elogiind pe voievodul viteaz şi evlavios, harnic şi darnic, Nicolae Iorga spunea că el este „cea mai frumoasă icoană a sufletului poporului român“. Să cinstim deci icoana aceasta prin evlavia rugăciunii şi prin fapta bună pe care ea le inspiră!

La peste 500 de ani de la trecerea sa în veşnicie, cum înţelegeţi mijlocirea sa către Dumnezeu şi cuvântul lui către noi, ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române?

Cinstirea memoriei Sfân­tului Voievod Ştefan cel Mare, mai ales acum la 510 ani de la trecerea sa la viaţa veşnică, este deodată un act de cult şi de cultură. Istoria l-a trecut pe slăvitul Voievod în rândul ma­rilor dom­nitori, viteji şi bi­ruitori, iar Bi­serica l-a trecut în rândurile sfin­ţilor apărători ai credinţei creş­tine şi mari ctitori de loca­şu­ri sfinte (hotă­rârea Sfântului Si­nod din 19-20 iunie 1992). Astfel a fost consfinţită evlavia poporului român faţă de el, deoarece, la puţin timp după moartea sa, chipul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei a fost pictat în naosul bisericii din Dobrovăţ (lângă Iaşi), ultima sa ctitorie (1503-1504), alături de Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi de Sfinţii militari purtători de biruinţă: Gheorghe, Dimitrie, Pro­copie, Teodor, Mina, Mercurie ş.a.

Sfântul Ştefan cel Mare rămâne o lumină în istorie pentru că a luptat şi a lucrat având în suflet lumina credinţei şi a iubirii de ţară şi neam. El a perceput istoria atât ca luptă şi zbucium al patimilor omeneşti individuale şi colective, cât şi ca lucrare şi dăruire a harului dumnezeiesc. Asocierea dintre multele războaie pe care le-a purtat şi multele biserici şi mănăstiri pe care le-a ctitorit sau miluit este dovada cea mai grăitoare a acestei experienţe spirituale a Crucii şi Învierii, a suferinţei şi a biruinţei.

În percepţia poporului şi a cronicarilor români şi chiar a unor străini (Ian Dugloz), multele biruinţe ale Sfântului Ştefan cel Mare (din 36 de răz­boaie a pierdut doar două) nu se explică în exclusivitate prin inteligenţa şi talentul militar al domnitorului, ci mai ales prin ajutorul (harul) lui Dumnezeu în viaţa sa!

Pe câmpul de luptă, înaintea bătăliei cu armata duşmană, Domnitorul Ştefan cel Mare îngenunchea şi săruta icoana triptic pe care o purta cu sine şi care se află acum în muzeul Mănăstirii Putna. Nu ştia dacă în ziua următoare el şi oastea sa vor mai fi în viaţă. În primul rând, îşi punea nădejdea în Dumnezeu, pentru că lupta sa era, deodată, luptă pentru credinţă şi pentru patrie. De aceea, când neamul românesc îşi aduce aminte de Domnitorul Ştefan al Moldovei, apărător de ţară şi mare ctitor de biserici, se simte neam de voievozi şi de ctitori. Deci, nu numai voievozii, ci întreg poporul român, care a învăţat de la voievozi şi voievozii de la el, este un neam de ctitori de bi­serici. Iar pe acei domnitori care au dărâmat biserici şi au persecutat pe creştini, nici Dumnezeu, nici poporul român nu i-a trecut în cartea de lumină eternă a mântuirii.

Astăzi, când comemorăm 510 ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare şi cinstim cu recunoştinţă faptele sale de vitejie şi dărnicie, întreaga ţară simte că este chemată să trăiască în demnitate, în lumina şi bucuria În­vierii lui Hristos, pentru că numai prin Cruce, adică prin credinţă şi jertfă a biruit toate necazurile şi încercările istoriei.

Este cunoscut faptul că aproape toate bisericile şi mă­năstirile pe care le-a ctitorit Sfântul Ştefan cel Mare, spre a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El, poartă pisanii testamentare: ca el şi familia lui să fie pomeniţi în rugăciuni în timpul vieţii pământeşti şi după mutarea lor la cele veşnice. În acest sens, Domnitorul şi-a ales ca loc de veci o mănăstire (Putna) şi a dorit mult să fie pomenit în rugăciuni, pentru că a cunoscut personal puterea şi binefacerea rugăciunii pentru viaţa omului pe pământ, dar şi pentru viaţa sufletului în cer.

Prin toate ctitoriile închinate lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi, Sfântul Ştefan cel Mare îşi pregătea, în duh de pocăinţă şi rugăciune, apropierea de lumina neînserată a Preasfintei Treimi şi de bucuria neştirbită a comuniunii sfinţilor.

Pentru multele rugăciuni pe care le cerea Domnitorul Ştefan cel Mare de la alţii pentru el în timpul vieţii sale pământeşti, Dumnezeu l-a învrednicit ca Sfânta Biserică a neamului românesc să-l treacă în calendarul ei, în ceata sfinţilor rugători pentru toţi oamenii. Astfel, Dom­nitorul evlavios care a cerut ajutorul sfinţilor şi a căutat mereu comuniunea cu ei prin rugăciune cât a trăit pe pământ se roagă şi se bucură acum împreună cu ei în ceruri. Din lumina Patriei cereşti, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare ocroteşte şi inspiră acum pe cei ce vieţuind în lume îi cinstesc memoria şi icoana lui, zidesc biserici şi mănăstiri, lucrează pentru dreptate şi ajută pe cei nevoiaşi.

De aceea, acum la ceas comemorativ-omagial, luminaţi de icoana sfântă şi de rugă­ciunea cerească a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, împreună cu psalmistul, rostim cu recunoştinţă şi bucurie: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!“ (Psalm 67, 36).

Note

1 ‑Preot Paul Mihail, „Re­laţiile externe bise­riceşti ale lui Ştefan cel Mare“, în volumul  Biserica. O lecţie de istorie, M-rea Putna, 2004, pp. 166-182, şi Ale­xandru Găină, „Legături bisericeşti şi culturale între Transilvania şi Moldova pe timpul lui Ştefan cel Mare 1457-1504“, în acelaşi volum, pp. 183-196.

2 ‑N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1904, p. 179.