Arhimandritul Zenovie Ghidescu ar fi împlinit în aceste zile 100 de ani. Neobosit ctitor de locașuri sfinte, stareț al mănăstirilor Horaița și Nechit, s-a ostenit în viața sihăstrească mai bine de 80 de ani. O figură patericală, un om al lui Dumnezeu care s-a jertfit mult pentru a dobândi bunătățile netrecătoare. La ceas de pomenire și aducere aminte, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul ne-a împărtășit câteva gânduri despre vocația ctitoricească și misiunea arhimandritului Zenovie în parohiile de la sate sub ascultare arhierească, precum și despre moștenirea duhovnicească predată ucenicilor și tuturor celor iubitori de locașuri sfinte.
Care este legătura arhimandritului Zenovie Ghidescu cu locurile sale natale din Munții Neamțului și cu ținuturile sihăstrești de aici?
Legendarul arhimandrit Zenovie Ghidescu, care a urcat 95 de trepte din drumul vieţii, l-a întâlnit pe Dumnezeu la începuturi prin rugăciunile fierbinţi ale mamei sale din satul Hociungi, comuna Porceşti-Moldoveni (unde s-a născut la 19 martie 1919), şi apoi ale unor călugări filocalici din mănăstirile Neamţ, Slatina, Sihăstria, Runc şi Nechit. A fost îndrăgostit în tinerețile sale de izvoarele limpezi şi poienile cu flori minunate din drumurile de munte unde Calistrat Hogaş l-a întâlnit în vremuri de demult pe bătrânul călugăr Ghermănuţă, care scobora încet, pe potecă, la vale… Numele acestuia a rămas înscris în paginile literaturii noastre, dar cu siguranță în Munţii Neamţului, în singurătățile Nechitului, au viețuit tainic numeroși monahi. Pomelnicul i-a păstrat pe unii dintre ei, dar numele lor s-a scris în Ceruri. Dumnezeu îi cunoaște pe toți cu darurile și ostenelile lor.
Vorbiți-ne despre vocația ctitoricească și misiunea sa în parohiile de la sate.
Părintele arhimandrit Zenovie Ghidescu a fost o figură patericală, un om al lui Dumnezeu care s-a ostenit mult pentru a dobândi bunătățile netrecătoare. Foarte rar se întâmplă în biografia unui monah să se îngemăneze atât de armonios vocația monahală cu slujirea misionară în comunitățile parohiale de la sate. În eparhiile Iașilor și Romanului a lăsat urme de neșters. A fost un ctitor harnic și neobosit, având vreo 10 biserici și paraclise construite sau retemeluite în vremea slujirii sale. În anul 1948, când a ajuns la Schitul Nechit, a găsit opt vieţuitori într-un loc părăginit spre care rar îşi îndreptau paşii câţiva pelerini. Slujbele făcute cu evlavie şi însufleţire au atras numeroşi credincioşi. Între timp, soborul s-a îmbogăţit, iar ieromonahul Zenovie a devenit un egumen ascultat şi căutat într-o vreme de încercare, ce prevestea plecarea monahilor în lumea cea mare, în urma decretului prin care se desfiinţau multe mănăstiri.
Atunci schitul a rămas aproape pustiu. Stareţul Zenovie a scăpat, ascunzându-se printre bătrânii Sihăstriei, unde funcţiona, în mod excepţional, un azil pentru călugării vârstnici. Prin bunăvoinţa Mitropolitului Iustin Moisescu, ieromonahul Zenovie Ghidescu a ajuns în ţinutul Fălticenilor ca misionar la Parohia Ţarna Mare. Avea un dar rar întâlnit al slujirii. Rostea ecteniile cu multă acuratețe și săvârșea toate gesturile liturgice cu stil și eleganță. Trebuia să împlinească în acest loc porunca mitropolitului, care îi ceruse să se implice responsabil în această parohie spre a îndepărta prozelitismul străin Ortodoxiei și mai ales să ridice o biserică nouă. La început, autoritățile nu i-au îngăduit să construiască locașul de cult, ci i-au cerut să se îngrijească spre a edifica o școală și cămin cultural. A împlinit cerințele vremii pentru a putea construi apoi o biserică măreață închinată Sfinților Zenovie și Zenovia, un paraclis și o casă parohială.
Slujba la Ţarna Mare începea la ora 5 dimineaţa. Atunci, biserica era deja plină, iar peste o oră nu mai aveai pur şi simplu unde să te mişti. Cine ieşea afară nu se mai putea întoarce.
Călugărul acela uscăţiv, încruntat, cu ochelarii pe nas şi vocea răscolitoare îşi făcuse o rânduială aparte, din care nu lipseau anumite rugăciuni și cuvântul de învăţătură bine documentat și rostit. Le cerea oamenilor să nu lipsească de la biserică, îi îndemna la fapte bune şi la trăire creştinească. Oamenii îl ascultau. Înainte de ivitul zorilor, mulţimile se puneau în mişcare spre Ţarna Mare. Micuţul sat din apropierea Fălticenilor devenise un cunoscut loc misionar.
Din anii copilăriei mele m-am minunat văzându-l pe părintele Zenovie Ghidescu. Mergeam cu mama mea foarte de dimineață pentru a ajunge la slujba săvârșită în rânduială monahală la Țarna Mare. Rareori am ascultat slujbe atât de frumoase precum cele săvârșite de părintele Zenovie. Era asemenea unui apostol, luminător şi îndrumător al mulţimii adunate permanent ca la o mare sărbătoare. A fost un om trimis de Dumnezeu în vremuri grele.
În 1980, Mitropolitul Teoctist Arăpaşu l-a trimis la Horaiţa să restaureze mănăstirea ruinată de trecerea anilor. A găsit o biserică nepictată, cu tablă învechită, iar clopotnița, paraclisul, trapeza și chiliile monahilor erau în ruină. Totul trebuia înnoit. În scurt timp a reușit să refacă întreaga mănăstire. În această perioadă, în duminici și sărbători, biserica mănăstirii devenise neîncăpătoare. Încăpeau în ea câteva sute bune de oameni.
Am avut bucuria să slujesc în 1992, ca arhidiacon, la slujba de sfințire a acestei mănăstiri, săvârșită de Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei.
Care este moștenirea duhovnicească predată ucenicilor și nouă tuturor celor de astăzi de către arhimandritul Zenovie Ghidescu?
El a fost prin excelență un misionar, un ctitor, un neobosit lucrător în via Domnului. Peste tot pe unde a trecut a lucrat, a zidit, a reparat. Biserici și paraclise noi, chilii şi case parohiale, biblioteci, fântâni, gospodării anexe. La Horaița a fost perioada când a format mulți ucenici, care aveau să îi continue lucrarea misionară, duhovnicească și ctitoricească. Ei au învățat multe din zilele și nopțile de neodihnă ale starețului lor. Intervenţii la autorităţi, insistenţă, chibzuinţă, umilinţe, aşteptări, reveniri, tăcere, toate au făcut din părintele Zenovie un luptător până la capăt, unul de cursă lungă, un om coborât parcă dintr-o altă lume. Toate acestea au rodit într-o formă sau alta și în urmașii săi.
Aşa a fost toată viaţa sa, până în ziua când suferinţa şi boala l-au împresurat. S-a retras la Schitul Nechit, sălașul bătrâneților sale. Sunt prea multe amintirile pe care le-aş putea enumera acum, după trecerea anilor. Puţini stareţi au zidit atât de mult. A ajutat oameni mulţi, a întins mâinile către alţii, a fost bun, înţelegător, îngăduitor, poate prea îngăduitor câteodată. În tinereţe a ridicat de multe ori glasul, a folosit şi toiagul de egumen/stareţ, a mustrat sau a îndemnat cu blândeţe şi asprime, deopotrivă. I-a vrut pe toţi asemenea lui, neobosiţi, cu răbdare şi pricepere fără margini...
Rămâne o lumină care luminează altora. A îndemnat întotdeauna pe toţi să iubească Biserica până la ultima chemare a Împăratului Celui fără de moarte.
