În primele veacuri, după ce a avut loc creşterea numărului creştinilor, s-au ridicat şi lăcaşuri de închinare mai mari. Astfel, după organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe din fiecare provincie a Ţărilor Române, s-a ajuns la dezvoltarea unei arte româneşti de factură bizantină, pe care s-au format elemente de artă populară, ajungându-se la creaţii arhitecturale bisericeşti cu trăsături proprii, specifice tradiţiei şi spiritualităţii poporului român. În interviul ce urmează, domnul arhitect dr. Cristian Moisescu ne vorbeşte despre stilurile arhitecturale bisericeşti pe pământul românesc, despre cum s-a dezvoltat arhitectura bisericească, bazată pe elementul autohton, adică pe arta meşteşugarilor, despre specificul perioadei brâncoveneşti şi despre ce trebuie să facă un arhitect pentru ca edificiul pe care îl gândeşte, pe care îl aşază pe hârtie să devină un edificiu armonios, potrivit spaţiului liturgic.
Vorbiţi-ne despre stilurile arhitecturale bisericeşti pe pământ românesc, din primele veacuri, şi despre dezvoltarea lor ulterioară.
Pământul românesc, un teritoriu cu foarte vechi începuturi creştine, nu a avut un anume stil constituit, mai ales pentru faptul că fiind o ţară a pădurilor, primele lăcaşuri de cult la noi au fost construite din lemn. După aceea, încetul cu încetul, în funcţie de meşterii pe care i-am avut, au pătruns influenţe occidentale, dar s-au întâlnit şi rezolvări foarte ingenioase, care nu se găsesc în alte părţi. În perioada primelor veacuri, nu poate fi vorba de o creaţie proprie, ci este vorba de transpunerea unor forme aduse de diferiţi meşteri din Constantinopol şi nu numai. Poporul român a avut o contribuţie personală în acest domeniu şi nu trebuie să rămână impresia că toate monumentele româneşti, toate bisericile au fost rezultatul unor influenţe. Primele monumente creştine din ţara noastră au fost bazilici comune în tot spaţiul creştin european, precum şi monumente de pură factură bizantină. Diversitatea stilurilor în toată lumea creştină s-a produs prin răspândirea bruscă a creştinismului pentru că la un moment dat a fost nevoie de lăcaşuri mari, care să cuprindă un număr mai mare de credincioşi. Acest lucru nu a fost foarte caracteristic pentru pământul românesc. La noi nu au existat la început biserici foarte mari, până spre Evul Mediu, pentru că aveam mai multe comunităţi de credincioşi, dar cu un număr mai mic de credincioşi. De aceea, arhitectura de lemn s-a potrivit foarte bine acestor prime manifestări. Întotdeauna lăcaşurile de cult la români au corespuns unor anume necesităţi spirituale, unui anumit mental religios de a percepe formele, de a le folosi. Specificul acestui mental religios era păstrarea cu stricteţe a dogmelor şi în general această unitate care exista în cadrul unei obşti de credincioşi, a unei parohii.
„Arhitectura românească a păstrat pasul cu evoluţia arhitecturii universale“
Pe pământul românesc s-au întâlnit de-a lungul veacurilor mai multe stiluri arhitecturale. Vă rugăm să ne detaliaţi câteva lucruri despre bisericile de stil bizantin descoperite în Dobrogea.
Arhitectura românească a păstrat pasul cu evoluţia arhitecturii universale şi au apărut astfel mai multe stiluri, romanic, gotic, venite din Occident, şi bizantin, venit de la sud de Dunăre. Prezenţa acestor stiluri pe pământ românesc a avut un impact atât de puternic, încât s-a dat naştere la forme noi, mai ales în Moldova. După cum spunea vestitul istoric al arhitecturii româneşti, Gheorghe Balciu, monumentul moldovenesc este un plan de tip gotic pe care se altoiesc forme bizantine. În secolele XIII-XIV, în Ţara Românească avem monumente gotice, monumente bizantine, iar în Transilvania avem cu precădere influenţe occidentale romano-gotice, în timp ce influenţele bizantine vin întotdeauna de la exteriorul arcului carpatic, din Moldova şi Ţara Românească.
Cât priveşte bisericile de stil bizantin din Dobrogea, trebuie să spunem că toate mănăstirile de acum din zonă, Saon, Cocoşu, Celic Dere, păstrează până astăzi urme vechi, iar Biserica „Sfântul Atanasie“ de la Niculiţel, pe care am descoperit-o chiar eu, nu era trecută în lista monumentelor în urmă cu 30 de ani. Este deosebit de importantă pentru că adoptă forme pur bizantine, care apăruseră cu un secol şi jumătate înainte şi la Dinogeţia-Garvăn, însă în forme mult mai restrânse. Biserica pe care am găsit-o la Niculiţel era o biserică cu pronaos cu decoraţie de arcade la exterior. Cele mai vechi biserici, bazilici de stil bizantin au fost descoperite pe pământ dobrogean datorită faptului că aici au fost primele urme de viaţă creştină şi nu trebuie să uităm nici monumentele rupestre de la Basarabi, din secolul al X-lea, şi multe altele. Dobrogea a fost culoarul de migrare a barbarilor către Bizanţ, atraşi de splendoarea acestuia, iar dorinţa de apărare a Bizanţului a făcut să apară cetăţi numeroase care au făcut să reziste în timp creştinismul pe aceste teritorii. Prezenţa Sfântului Andrei în această zonă a fost hotărâtoare pentru viitor.
„Bisericile se realizau foarte repede în acea vreme, deşi de sărbători nu se lucra“
În Moldova, arhitectura bisericească a avut o dezvoltare proprie bazată pe elementul autohton, adică pe arta meşteşugarilor. Cum s-a întâmplat acest lucru?
Meşteşugarii nu erau locali, nu erau moldoveni, iar după documentele pe care le avem se pare că ei veneau din Ardeal, din mediul gotic. Bisericile se realizau foarte repede în acea vreme, deşi de sărbători nu se lucra. Tehnica era una foarte simplă. Meşterii de atunci lucrau cu mortar de var hidraulic. Varul se stingea pe şantierul de lucru, îl amestecau cu nisip şi îl aşezau în operă. Acest var hidrauluic avea o perioadă de priză de trei luni. Dacă era depăşit acest termen şi venea îngheţul, iar mortarul de var hidraului îngheţa, biserica se prăbuşea. Meşteşugarii de atunci erau foarte evlavioşi. Nu se bazau pe calcule matematice, inginereşti când zideau o biserică, ci se bazau pe experienţă. Monumentele de atunci erau rodul dorinţei unui ctitor care putea fi voievodul, un mare cleric, un mare boier şi, mai târziu, obştea ţărănească. Ctitorii hotărau cum să fie, cum să arate biserica şi, de cele mai multe ori, se alegea un prototip. Aici intervenea priceperea meşterului ca să nu copieze identic un prototip, ci să-l îmbogăţească, să-l varieze, să creeze forme cât mai diferite. După ce se aduna tot materialul necesar, lucrau pentru ridicarea bisericii foarte mulţi meşteri. Este foarte important ca biserica să se zidească printr-o împreună-lucrare, pentru că acest lucru poate să ajute şi la unitatea duhovnicească a comunităţii.
În secolul al XIX-lea a apărut arhitectura neoromânească
Ştim că secolul al XIX-lea a însemnat atât pentru Ţara Româneacă, cât şi pentru Moldova, dispariţia vechiului stil românesc de arhitectură bisericească, din cauza influenţelor occidentale. Cum s-a produs acest fenomen?
Acest fenomen s-a produs datorită unei evoluţii fireşti a arhitecturii. Nu se întâmplă numai la noi, orice stil apărut şi ajuns la apogeu a dispărut. Nu mai corespundea gustului oamenilor din acea perioadă şi nici simţului spiritual, educaţiei religioase. Ei căutau alte forme. La noi a apărut în acest secol arhitectura numită neoromânească, care este, de fapt, o arhitectură clasică altoită pe forme autohtone, care a plăcut mai mult decât perpetuarea vechilor stiluri. Până atunci era foarte prezentă boltirea moldovenească, perpetuându-se o serie de forme vechi de biserici, dar care nu au rezistat în timp.
„Stilul arhitectural brâncovenesc s-a născut datorită renaşterii spirituale“
Ce ne puteţi spune despre specificul perioadei brâncoveneşti în arhitectură şi despre importanţa ei pentru prezent?
Arhitectura brâncovenească corespunde pe plan european Barocului. Ea apare ca o necesitate a lumii româneşti de a se afirma în acest domeniu, în primul rând prin lăcaşuri de mari dimensiuni. Acum apar marile mănăstiri - Horezu, „Sfântul Gheorghe“ - Nou din Bucureşti şi multe altele. Sfântul Martir Brâncoveanu a dorit să-şi veşnicească numele în calitatea sa de ctitor, dar şi-a dorit şi o revigorare a vieţii spirituale. Stilul arhitectural brâncovenesc s-a născut datorită renaşterii spirituale. Este foarte important elementul duhovnicesc în actul arhitectural. Brâncoveanu nu purcedea la construirea unei biserici fără o perioadă de rugă şi de post. Acum arhitecţii nu mai sunt buni cunoscători ai formelor arhitecturale. Perioada de după Revoluţia din 1989, când a fost o explozie de construcţii bisericeşti, i-a surprins pe unii arhitecţi nepregătiţi, pentru că o biserică are o anumită funcţiune, trebuie să facă faţă unei anumite rânduieli. Trebuie să ştii foarte bine care sunt componentele unei biserici, ce înseamnă altarul, ce înseamnă proscomidie, ce înseamnă pronaos, ce înseamnă naos. Arhitectul bisericesc trebuie să cunoască foarte bine rânduielile liturgice, să fie, mai întâi de toate, om al Liturghiei, al Spovedaniei, pentru că nu poţi să înţelegi ceea ce trebuie să faci dacă nu participi la momentele care se vor desfăşura în viitoarea biserică pe care o gândeşti în calitate de arhitect. Trebuie să vii în întâmpinarea acestor funcţiuni sacre ale lăcaşului de cult. Dacă nu le cunoşti, dacă nu eşti pătruns de ele, nu ai cum să le gândeşti, să le proiectezi, să le aşezi pe hârtie.
Vorbiţi-ne despre situaţia arhitecturală din Transilvania, unde, datorită situaţiei de robie, arta arhitectonică ortodoxă are unele specificităţi faţă de cea din Ţara Românească şi Moldova.
În Transilvania s-au creat forme arhitecturale mai ales în primele veacuri de existenţă ale arhitecturii de zid. În secolele XII-XIV au apărut forme unice, cum ar fi Densuş. Aceste forme arhitecturale au adus un plus arhitecturii europene prin faptul că nu reprezintă reluarea unor forme preexistente. Sunt lucruri imaginate, inventate, create de români şi poartă amprentă românească. Aceste monumente din Transilvania s-au impus din dorinţa românilor ortodocşi de a avea lăcaşuri de închinare şi le-au realizat în forme deosebite, pentru că aşa îşi impuneau propriul prestigiu şi în faţa românilor şi în faţa străinilor.
În Transilvania au rămas până astăzi vestite bisericile de lemn. Toate bisericile de lemn din Ţările Române au fost lăcaşuri ancestrale, iar cele din Transilvania sunt speciale prin faptul că apar mai târziu, în secolul al XVIII-lea, şi sunt influenţate de arhitectura gotică, caracterizate de acea fleşă spre cer, care semnifică dorinţa românilor ortodocşi de a se afirma şi de a evidenţia Ortodoxia. În arhitectură s-au aşezat anumite tradiţii şi specificităţi spirituale ale poporului.
Ce trebuie să facă un arhitect pentru ca edificiul pe care îl gândeşte, pe care îl aşază pe hârtie să devină un edificiu armonios, potrivit spaţiului liturgic?
Într-o biserică nu există nici un element fără valoare teologică şi, de aceea, arhitectul trebuie să fie un bun cunoscător al arhitecturii religioase, autohtone şi a ceea ce înseamnă lăcaşul de cult ortodox cu toate funcţiunile lui, pentru că, în istoria arhitecturii noastre, cele mai multe lăcaşuri sunt foarte bine proporţionate, foarte atractive, dar astăzi asistăm şi la ridicarea unor biserici nu foarte echilibrate, nu foarte armonioase. Pentru a ajunge la o bună proporţie, arhitectul trebuie să fie şi bine informat despre registrele care se pictează într-o biserică şi despre celelalte elemente, dar trebuie să aibă, în primul rând, har de la Dumnezeu, să fie un om cu credinţă în Dumnezeu, cu o viaţă duhovnicescă şi să aibă răbdarea să simtă lucrurile. Un lăcaş de cult nou nu este o operă unică a unei persoane. Este opera unui colectiv care trebuie să discute, să se sfătuiască.
„Credinţa poporului român a stat stavilă împotriva înverşunării întregului regim comunist“
În perioada regimului comunist s-au mai construit biserici? Cum au reuşit monumentele bisericeşti să reziste în acea perioadă?
În acea perioadă a existat o ură neîmpăcată a conducătorilor ţării asupra bisericilor, dar în timp ce în anumite părţi se demolau biserici, în alte locuri, la Râmeţ, în Ardeal, de exemplu, se construiau. Apoi, mutarea bisericilor a fost o confruntare teribilă. Mutarea însemna un eşafodaj interior şi deseori elemente de beton armat, pentru a o putea deplasa. A fost o confruntare teribilă pentru că nu are importanţă numai biserica, lăcaşul, ci şi locul pe care se află, şi acela este încărcat de istorie.
Credinţa poporului român, dorinţa lui de a se apropia de Dumnezeu a stat stavilă împotriva înverşunării lui Ceauşescu şi a întregului regim comunist. Dumnezeu a insuflat har şi bună voinţă în anumite persoane cu putere de decizie pentru a se putea ridica biserici şi în acea perioadă. De multe ori se ridicau biserici noi pe fundaţii vechi, invocându-se motivul refacerii. În toată această perioadă am susţinut ridicarea şi salvarea bisericilor pentru că asta era credinţa mea, primită în familie. Eu am fost crescut în acest spirit ortodox, în familia mea au fost 11 generaţii de preoţi.
▲
Susţinător al construirii Catedralei Mântuirii Neamului
Ce părere aveţi despre proiectul „Catedrala Mântuirii Neamului“?
Am fost şi sunt un susţinător al construirii acestei catedrale. Primul argument prin care a fost atacat proiectul au fost dimensiunile colosale ale lăcaşului, dar eu nu sunt de acord cu acest argument tocmai pentru că noi am avut şi lăcaşuri mari. Mitropolia din Târgovişte, pe care am datat-o şi am studiat-o, dărâmată în vremea lui Carol I şi înlocuită cu o clădire hibridă, a fost o mare biserică. Paul de Alep, la 1654, nota că această biserică este unul dintre marile lăcaşuri ale Orientului ortodox. Deci am avut şi lăcaşuri mari. Atunci, argumentul dimensiunii cade. Şi, de asemenea, nevoia pastoral-misionară din zilele noatre cere un lăcaş cuprinzător, pentru că aici au loc şi foarte multe evenimente bisericeşti festive, iar Biserica Ortodoxă a ştiut să-şi organizeze foarte bine aceste momente, cu spaţiul şi fastul corespunzător. Este şi o problemă de prestigiu al Bisericii. Fiecare popor creştin-ortodox, şi nu numai ortodox, are o mare catedrală reprezentativă pentru popor.
