Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Binele nu are calendar şi nici hartă

Binele nu are calendar şi nici hartă

Galerie foto (15) Interviu
Un articol de: Marius Keller - 02 Aug, 2020

Vocaţia omului este jertfa, care înseamnă iubire. Sfântul Apostol Pavel ne vorbeşte despre „credinţa lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Jertfa este dăruire de sine. Fără iubire nu există jertfă. Orice mărturisire a credinţei trebuie să aibă acoperire, susţinere în fapte, activităţi concrete. Nu poţi vorbi de iubire fără să faci ceva concret în această direcţie. Nu poţi vorbi despre milostenie dacă nu întinzi mâna către săraci. Faptele bune ne dau curaj ca să vorbim despre mărturisirea credinţei în Dumnezeu. Despre asceză și filantropie ne-a vorbit în interviul de mai jos părintele Mihai Milea din Buzău.

Credeți că s-a schimbat sensul înțelegerii ascezei în mintea credincioșilor de astăzi?

Asceza este o stare care trebuie să cuprindă întreaga fiinţă a creştinului: şi trupul, dar şi sufletul. Ea nu se rezumă doar la postul alimentar, ci are în vedere trăirea duhovnicească în simplitate, cu bucurie sfântă. Asceza presupune o mare jertfă de sine în slujba lui Dumnezeu şi a celor din jurul nostru. Pentru mulţi creştini din vremea noastră, asceza nu mai are aceeaşi valoare teologică de altădată. Pentru a înţelege corect puterea şi necesitatea ascezei creştine, trebuie să recitim cu luare-aminte operele Sfinţilor Părinţi. Asceza înseamnă lupta cu patimile noastre. Astăzi mulţi creştini au devenit „căldicei” (Apocalipsă 3, 16). În vechime, pentru mulţi, asceza era o normalitate, un stil de viaţă pe care-l urmăreau nu doar monahii, ci şi mirenii din Biserică.

Asceza sau lucrarea cură­țirii de patimi reprezintă o concepție perimată pentru mulți oameni. Cum ­putem înțelege mai bine valoarea ascezei în zilele noastre?

În vremurile noastre, din cauza secularizării, asceza ca mod de viaţă este din ce în ce mai rară. Ca şi viaţa, asceza nu se defineşte, ci ea se trăieşte la modul concret. Doar prin renunţare de bunăvoie la plăcerile lumeşti poţi urca prin asceză pe scările duhovniciei. Asceza este un exerciţiu care presupune perseverenţă, luptă, dorinţă de îmbunătăţire spirituală. Nu putem înlocui asceza, în adevăratul ei înţeles, cu alte virtuţi sau fapte omeneşti de natură fizică. Prin asceză, omul se eliberează în primul rând de egoism, se curăţă de tot felul de patimi care învârtoșează trupul şi întunecă sufletul nostru. Prin citirea vieţilor sfinţilor în fiecare zi, înţelegem şi mai bine valoarea ascezei pentru mântuire.

Oamenii de astăzi preferă să își fortifice corpul cu suplimente alimentare, în loc să se fortifice prin asceză, care le aduce întărire, dar mai ales lucrarea harului lui Dumnezeu în ființa lor prin efortul pe care îl fac. De ce nu mai au credin­cioșii de azi această pre­dis­po­ziție spre asceză?

Asceza creştină nu are nimic comun cu antrenamentele sportive sau cu fortificarea corpului prin suplimente pline de vitamine şi băuturi energizante. Lupta noastră cu patimile se duce cu arme duhovniceşti, despre care ne vorbeşte atât de convingător Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirii diavolului”. Pentru a ne întări sufleteşte avem mare nevoie de rugăciune, prin care vine harul lui Dumnezeu. Participarea activă la viaţa liturgică a Bisericii este cheia urcușului pe drumul ascezei creştine. Fără această vocaţie liturgică nu putem urca pe scara virtuţilor, despre care vorbeşte atât de frumos Sfântul Ioan Scărarul.

Mulți oameni practică yoga, meditația transcendentală, postul negru pentru sănătate și nu pentru cură­țirea de păcate și întărirea în credință. Astfel de exer­ciții ascetice au o valoare spirituală, îl ajută pe om la mântuire?

Asceza creştină foloseşte metode şi mijloace spirituale care au fost practicate de două mii de ani în Biserică. Ea nu are nici o legătură de suflet cu exerciţiile yoga, meditaţia transcendentală. Diavolul nu mănâncă şi nu bea nimic de când a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, dar el rămâne tot demon întunecat, chiar dacă posteşte, pentru că este plin de răutate, mândrie, invidie. Prin yoga, precum şi prin meditaţia transcendentală, se scoate în evidenţă eul nostru. Practicarea lor nu ne dă şansa mântuirii; ele sunt exerciţii şi stări omeneşti care activează nişte bioenergii, dar a le considera mântuitoare pe acestea e fals.

Găsim în magazine astăzi tot felul de produse: lapte de soia, brânză tofu și alte alimente care nu conțin ingrediente „de dulce”. Ți­nem noi post cu adevărat dacă folosim aceste alimente?

Postul este post. El trebuie ţinut în simplitatea lui. A mânca salam de post, pateu de post, brânză de post etc. este o mare amăgire, o înşelăciune, iar mulţi creştini cad în plasa aceasta. În vremea postului trebuie să evităm abundenţa mâncărurilor de post foarte rafinate, diversificate. Chiar mâncarea de post nu trebuie consumată până la ghiftuire. Deodată cu postul alimentar trebuie practicată stoparea păcatelor, a patimilor, a gândurilor rele. Postul de alimente este doar un pas important. Trebuie făcut şi al doilea pas, care este decisiv: renunțarea la păcat. Plăcerea ţine întotdeauna de egoismul din noi. Poftele sunt cele care alimentează orice plăcere trupească. Sfântul Apostol Iacov ne spune: „Fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcatul, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 14-15). Prin satisfacerea plăcerilor de tot felul, omul se îndepărtează în primul rând de Dumnezeu, apoi se izolează de cei din jurul lui. Asceza este singura cale care ne ajută la apropierea de Dumnezeu şi înţelegerea nevoilor celor din jur. O persoană care a trecut prin foame va înţelege pe cineva flămând; cineva care a fost însetat de apă va şti cât de important este să dai cuiva un pahar de apă. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune în Evanghelia Sa: „Cel ce va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: Nu va pierde plata sa” (Matei 10, 42).

Cum ne putem împotrivi poftelor care ne domină?

Lupta cea mai grea este cu noi înşine, cu poftele noastre. Suntem asaltaţi din toate părţile de tot felul de ispite, încercări, amăgiri. Sfântul Apostol Iacov îi fericeşte pe cei care luptă cu credinţă şi curaj împotriva acestor ispite: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Iacov 1, 12). De mare folos în acest „război nevăzut” despre care vorbeşte şi Sfântul Nicodim Aghioritul este harul lui Dumnezeu pe care-l primim prin Sfintele Taine şi prin ierurgiile bisericeşti. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12).

Dacă nu are la bază desprinderea de plăcerile care ne aruncă în sclavie existențială, spre a putea iubi în curăția inimii pe Dumnezeu și pe semeni, asceza își mai are rostul în viața noastră?

Lupta împotriva plăcerilor de tot felul aduce în primul rând o bucurie. În acest război sufletesc nu suntem singuri: „Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 8, 9). Prin asceza creştină noi prindem curaj şi putere pentru a merge până la capătul luptei. Prin renunţarea la eul nostru atras de tot felul de plăceri, devenim liberi. Asceza ne motivează şi ne susţine permanent în acest urcuş duhovnicesc care ne duce la vederea lui Dumnezeu, după cum ne spune Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe munte: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Nu există faptă mai frumoasă și plăcută înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor pe pământ ca milostenia izvorâtă din dragoste necondiționată față de semenii nevoiași. Vor­biți-ne despre filantropia creș­tină.

Dumnezeu aşteaptă de la fiecare din noi milă, adică iubire, compasiune. Profetul Osea ne spune că mila este mai mare decât o jertfă sângeroasă: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6, 6). Filantropia este instrumentul prin care ne putem măsura iubirea faţă de Dumnezeu. La Dumnezeu ajungem doar prin milostenie. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne îndeamnă stăruitor: „Cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său” (1 Ioan 4, 21). La iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu faţă de noi trebuie să răspundem tot cu iubire. Credinţa în Dumnezeu se demonstrează întotdeauna prin acte caritabile, după cum ne spune şi Sfântul Apostol Iacov: „Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26). Orice act filantropic făcut din iubire şi cu iubire este cel mai frumos gest de omagiere a lui Dumnezeu.

Remarcăm cu multă ușu­rință că majoritatea oamenilor nu au o cultură a lucrării binelui. Adică nu știu să îndrepte concret milostenia către cine trebuie, nici cum să ajute corect. Cât de importantă este educația corectă a ajutorării sociale în rândul oamenilor de astăzi?

Toate lucrurile bune se învaţă în timp. Familia mea numeroasă a fost cea dintâi şcoală unde am început să desluşesc alfabetul filantropic. Seminarul Teologic, de asemenea, şi-a pus amprenta teologică în arta binelui. La toate acestea s-au adăugat scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, care mi-au răspuns la toate întrebările care mă frământau. De la Sfântul Ioan Gură de Aur am învăţat că, atunci când faci milostenie cuiva, trebuie mai întâi ca banul să asude în mâna ta, cu alte cuvinte, să avem dreaptă socoteală în actele caritabile. Circulă la noi o vorbă care sună cam așa: „A da cuiva un pește de mâncare, oricât de sărac ar fi, nu este o faptă extraordinară. Cel mai bine este să-l înveţi pe cel sărac să prindă el peşte, ori de câte ori are nevoie; totodată, el trebuie îndemnat ca, din munca lui de pescar, să dea şi altora aflaţi în lipsuri materiale, aşa cum a fost şi el odinioară. Ştiinţa binelui se învaţă cu fiecare zi ce trece. Rugăciunea te ajută să înveţi cu spor şi bucurie filantropia.

De ce este atât de important să lucrăm milostenia în toată viața noastră și nu ocazional, de Paști, Crăciun ori la necaz?

Binele nu are calendar şi nici hartă. El se face oricând, în orice zi a anului şi peste tot în lume unde trăiesc oameni. Mereu le spun enoriaşilor mei să facă bine în numele celor dragi, adormiţi în Domnul, nu doar la soroace, ci ori de câte ori întâlnesc pe drum un sărac. Aş dori tare mult ca lumea să înţeleagă că Paştile şi Crăciunul sunt sărbători veşnice ale binelui; ele ţin tot anul. Primirea de daruri şi ajutoare de la cei buni la inimă devine de fiecare dată o sărbătoare de neuitat.

Simpla donație sau implicare de moment nu are valoare fără grija de a te interesa mai departe de problema nevoiașului, așa cum a făcut-o și samarineanul milostiv cu cel căzut între tâlhari (Luca 10, 25-37). Care este diferența de valoare dintre ajutorul oferit ocazional sau de moment și ajutorul oferit cu grijă până la rezolvarea completă a problemei sociale a nevoiașului?

Aşa cum şcoala nu se opreşte doar la terminarea clasei I, ci se continuă până la terminarea studiilor universitare, la fel şi binele trebuie dus până la capăt. Este bun ajutorul la nevoie, ocazional; dar cel mai eficient este ca binele să-l faci mereu, până ce persoana în cauză a ieşit din impas şi poate supravieţui pe picioarele şi prin munca ei. Orice persoană nevoiaşă are probleme materiale, financiare, dar şi spirituale, legate de suflet. Este foarte bine ca filantropul creştin să înţeleagă profunzimea persoanei aflate în criză. Pe lângă milostenia oferită trebuie dăruite şi un zâmbet, o vorbă bună, de la inimă la inimă.

Milostenia este virtutea care dezvoltă în om cel mai mult iubirea de Dumnezeu și de semeni. Are aceeași valoare binele făcut din obligație cu binele făcut necondiționat?

Nu orice bine este şi bun. Contează foarte mult în viaţă cum faci binele, milostenia, ajutorarea celui nevoiaş. Este importantă motivaţia faptei şi ce se ascunde în spatele ajutorului umanitar. Fapta bună o faci cu Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu, ca pentru Dumnezeu, sau ea are caracter mediatic, comercial ori alte interese? Binele nu trebuie condiţionat, limitat, impus. El se face în duhul libertăţii şi al iubirii jertfelnice. Odată ce ai făcut cuiva binele, el trebuie uitat. Nu trebuie să-i scoatem ochii cuiva pentru binele săvârşit. Să ne bucurăm că am putut să-l facem! Izvorul binelui este credinţa vie în Dumnezeu, după cum se spune la finalul Sfintei Liturghii, la rugăciunea Amvonului: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17). Aşa cum preoţia nu este meserie sau serviciu profesional, la fel şi filantropia este doar o slujire a binelui făcut „cu credinţă şi cu dragoste de Dumnezeu”. Preoţia se face cu timp şi fără de timp, oricând şi oricărei persoane încredinţate spre păstorire. La fel şi binele, nu are graniţă, culoare politică sau confesională. Un filantrop în adevăratul sens al cuvântului nu este salariat, ci face această activitate benevol, necondiţionat şi cu tot sufletul. În nomenclatorul de meserii şi servicii sociale nu există funcţia de filantrop. Ea poate fi îndeplinită de oricine în timpul programului sau în afara serviciului pe care-l are. 

Există vreun risc pentru Biserică atunci când ea se implică în asistența medicală și social-filantropică?

Biserica nu trebuie să se concentreze pe activism social, aşa cum s-a făcut în Occident, care a redus menirea ei doar la slujirea socială, formulând sintagma: „O Biserică, dacă nu slujeşte social, nu slujeşte la nimic”. Biserica Ortodoxă, cu înţelepciunea care o caracterizează, a promovat întotdeauna o armonie între trup şi suflet. Ea ţine cont de ambele realităţi ale persoanei umane şi le slujeşte cu credinţă împreună deopotrivă. În Ortodoxie nu se urmăreşte atingerea unui target, a unui număr oarecare de asistaţi sociali. Se pune mare accent pe calitatea serviciilor sociale, şi nu pe cifra numerică a cazurilor sociale. În filantropia ortodoxă, toate se fac cu sufletul, de la inimă la inimă, asemenea samarineanului milostiv. Asistenţa socială priveşte doar omul material, pe când filantropia creştină are în vedere şi aspectul duhovnicesc al persoanei umane cu nevoi specifice. Se află o mare deosebire între asistenţa socială făcută de stat şi filantropia creştină realizată în Biserică şi prin Biserică. Un creştin, când face un bine, se raportează direct şi personal la Dumnezeu. Caracteristicile filantropiei creştine sunt voluntariatul şi jertfelnicia.

Citeşte mai multe despre:   post  -   filantropie