Rolul pe care l-a avut Biserica Ortodoxă Română în actul Unirii de la 1 decembrie 1918 a fost unul substanţial. Prin slujitorii de la altare, aceasta a indus şi a păstrat mereu în inima românilor ideea de unitate naţională şi de credinţă. De altfel, momentul înălţător de la 1 decembrie 1918 a fost marcat de prezenţa a doi arhierei din Transilvania, printre care şi viitorul patriarh al României, Miron Cristea, care au fost purtătorii de drapel ai Unirii la Adunarea de la Blaj. Mai multe despre implicarea bisericii în realizarea Marii Uniri ne vorbeşte doctor Dragoş Şesan, conferenţiar universitar la Facultatea de Arhivistică, descendent al unei mari familii de intelectuali din Bucovina, din care au făcut parte iluştrii Valerian Şesan, bunicul, şi Milan Şesan, tatăl.
De-a lungul zbuciumatei noastre istorii, multe veacuri n-a existat o unitate politică. Cum se explică faptul că a existat totuşi o unitate de limbă şi mai ales una de credinţă, factori esenţiali în pregătirea unirilor „politice“ din 1859 şi, mai apoi, din 1918?
În primul rând, trebuie să spus că Sfânta Scriptură ne învaţă să fim uniţi în credinţă. Credinţa este unică. Interpretările sunt diferite. Faptul că, la un moment dat, au fost două Mitropolii, una la 1359, în Ţara Românească, şi cealaltă la 1401, în timpul lui Alexandru cel Bun, în Moldova, se explică numai prin situaţia administrativă existentă atunci. Legături între cele două mitropolii au existat. Să ne gândim numai la cazul mitropolitului Varlaam. Acesta a făcut o vizită în 1645, la Târgovişte, mitropolitului Ştefan, pentru a se consulta şi pentru a lua atitudine împotriva catehismului calvinesc, ce apăruse în Transilvania şi care denigra cultul ortodox.
Să nu uităm că în Alba Iulia, Belgradul de atunci, a apărut prima carte, primul „Noul Testament de la Bălgrad“, la 1648, prima traducere a Evangheliilor, a Faptelor Apostolilor, şi a Apocalipsei. Asta dovedeşte unitate, dorinţa de a transmite credinţa celor trei ţări. Existenţa acestui Nou Testament este atestată nu numai în Transilvania, dar şi în multe mănăstiri din Moldova şi în Ţara Românească. Cartea de cult românească a circulat şi a fost un liant care a apropiat românii între ei. Cartea religioasă a circulat în toate cele trei Ţări Române şi asta i-a determinat pe români să se unească, să se cunoască, cu atât mai mult cu cât şi ierarhii între ei au ţinut o legătură strânsă.
În realizarea unităţii noastre statale, Biserica neamului a avut o contribuţie importantă. Care sunt, concret, evenimentele care demonstrează acest aport?
În perioada Marii Uniri, scaunul de mitropolit al Moldovei este ocupat de Pimen Georgescu, o mare personalitate a teologiei româneşti. În paranteză fie spus, mai multe detalii despre această personalitate bisericească se pot afla din monografia scrisă de un colonel militar în rezervă, Aurel Pentelescu. Mai departe, Ţara Românească avea ca mitropolit o figură mai puţin strălucitoare. În Transilvania era mitropolit Vasile Mangra, care este un caz aparte şi asupra lui merită să ne focalizăm atenţia, pentru că este cel care, în Parlamentul de la Budapesta, nu a fost de acord cu unirea Transilvaniei cu Ţara Românească. Este şi motivul pentru care a fost marginalizat, se ştie că moare la 17 septembrie 1918, uitat, pe undeva în Ungaria. Părintele profesor Mircea Păcurariu a încercat, într-un studiu publicat după 1990, reabilitarea mitropolitului, în sensul că poate exista posibilitatea ca vorbele spuse în Parlamentul de la Budapesta să fi fost răstălmăcite, scoase din context.
A fost influenţat sau a reacţionat aşa din convingeri proprii?
Se presupune că acele cuvinte au venit din convingerile personale. Mai trebuie amintită şi poziţia lui Iuliu Maniu faţă de Unire. Undeva, în sufletul lui, a fost dorinţa aceasta ca Transilvania să aibă o anumită autonomie, adică să fie condusă de personalităţile locului, independent de Ungaria, dar să se păstreze şi din specificul ardelenilor. Probabil că în aceeaşi dimensiune a gândit şi mitropolitul o autonomie a Transilvaniei, nicidecum o unire cu Regatul Român.
Situaţia Bisericii Ortodoxe Române înainte de Unire
Pentru că aţi adus aminte de Iuliu Maniu, multe personalităţi ale timpului, oameni de cultură şi de stat, au pus umărul la realizarea Marii Uniri…
Sigur că da. Nicolae Iorga, Alexandru Vaida Voievod sunt doar câţiva. Trebuie spus că toţi ardelenii care erau în Parlamentul de la Budapesta au susţinut cauza românilor, au avut replici dure cu celebrul conte Tissot, ministru de externe al Ungariei, care încerca să salveze Ungaria. După momentul acesta al Unirii cu Transilvania, Ungaria începe să-şi restrângă graniţele, să-şi piardă din teritorii. Iuliu Maniu, cunoscând realităţile din Transilvania, s-a gândit că e bine ca această Transilvanie, pentru moment, să aibă această autonomie, drept dovadă că după Unire a şi creat un Consiliu dirigent, cu sediul la Sibiu, care să pună pe picioare administraţia din Transilvania, sub ocupaţie maghiară. Cum ungurii erau nevoiţi să se retragă, trebuia să se hotărască dacă era cazul să se preia oameni noi sau să se „folosească“ oameni din Transilvania, care cunoşteau situaţia locală, situaţia economică, politică, socială, chiar problema Bisericii Ortodoxe acolo.
Problema Bisericii Ortodoxe aţi spus. Exista, realmente, o problemă în acest sens?
Da, pentru că din 1918 şi până în 1920 scaunul Mitropoliei rămâne vacant, până când vine Nicolae Bălan. Contextul a fost unul tulbure. Mitropolitul moare şi atunci s-a avut în vedere găsirea unei figuri marcante care să urmeze în scaun, o personalitate marcantă, iar mitropolitul Bălan a dovedit din plin această calitate. Trebuie spus că şi în momentul de faţă Mitropolia Ardealului este una „grea“, ca dovadă că a fost ilustrată de mari personalităţi, printre care Antonie Plămădeală. Spun „grea“, pentru că acolo există un mozaic de confesiuni. Numai la Sibiu există Episcopia luterană de Confesiune Augustană, este cultul calvin, comunităţi foarte puternice de unguri. Trebuia să duci o politică foarte atentă, armonioasă, adică să respecţi cultele celelalte, dar să-ţi aperi şi interesele proprii.
Care era situaţia Bisericii Ortodoxe Române de dinainte de Unire?
Voi face referire direct la situaţia din Bucovina, pentru că îmi este mai familiară. Aşadar, pe 28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală, mitropolitul Vladimir Repta convoacă acest Sinod cu mari personalităţi care să hotărască unirea, înainte de momentul 1 decembrie. Bucovina era sub ocupaţie austriacă. Altă ocupaţie, diferită de cea maghiară.
În teritoriul bucovinean existau destul de multe îngrădiri şi foarte mult timp Mitropolitul Bucovinei depindea de Mitropolia de Karlowitz. Această autonomie a Bisericii Ortodoxe din Bucovina a stat sub semnul întrebării mult timp. Şi momentul despărţirii de o altă mitropolie, ortodoxă, e drept, dar străină de spaţiul nostru, a constituit un imbold foarte mare. În memoriile bunicului meu, acest moment din 28 noiembrie a fost socotit o mare sărbătoare în Bucovina.
Aminteam mai sus de administraţie, de ocupaţia străină, în ciuda acestui fapt, în Biserică oamenii se considerau ca la ei acasă. Era locul unde se întâlneau cu toţii, iar preotul devenea tatăl familiei, nu numai duhovnicul credincioşilor. Se sfătuiau, se ajutau, iar prin intermediul Bisericii îşi păstrau tradiţiile culturale, portul, obiceiurile, tot ceea era legat de românism în contextul unei ocupaţii străine. Biserica a constituit un liant şi un refugiu, ce a contribuit la Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Şi facultatea de teologie a avut impact şi a încercat să propage acest românism într-o astfel de zonă.
„Miron Cristea a reprezentat o garanţie, imediat după moartea lui Ferdinand“
Dincolo de simbolistica alegerii transilvăneanului Miron Cristea în scaunul de mitropolit primat al României, aceea a deplinei unităţi statale şi bisericeşti, care au fost urmările acestei numiri?
Mai întâi, aş vrea spun câteva vorbe despre viitorul patriarh al României. Este cel care a făcut o teză de doctorat la Budapesta, în 1895, şi a ales ca temă Eminescu. Este primul care l-a numit pe Eminescu „Luceafărul poeziei româneşti“. Acest aspect trebuie reţinut pentru că, ulterior, s-a spus că aparţine istoricilor, criticilor de mai târziu. Miron Cristea, care a fost un literat, un excelent teolog şi un foarte bun organizator, a păstorit Episcopia de Caransebeş, din inima Banatului, care era, iarăşi, o vatră de cultură foarte importantă şi un mozaic de naţionalităţi. Prin această mare personalitate cunoscută nu numai în Ardeal, Moldova, Ţara Românească, dar şi în Occident, s-a putut realiza această Mare Unire şi unificarea bisericească mai apoi, în 1925. Numirea a fost făcută în februarie, dar confirmarea a venit foarte târziu, abia în toamnă.
Cum vedeţi relaţia dintre politic şi religios, ştiut fiind faptul că patriarhul Miron Cristea a fost implicat direct şi în viaţa politică a ţării? A fost, pe rând, membru al Regenţei în timpul minoratului regelui Mihai I, apoi a ocupat funcţia de prim-ministru al Guvernului României, perioadă în care a fost promulgată o nouă constituţie.
Miron Cristea a reprezentat o garanţie imediat după moartea lui Ferdinand. Era nevoie de o personalitate care să inspire încredere românilor, dar şi occidentalilor.
În ceea ce priveşte realizarea patriarhatului, aici cred că a fost, mai degrabă, dorinţa românilor. Dacă ne uităm în jurul nostru, noi suntem un popor latin de confesiune ortodoxă. Cei din jurul nostru sunt slavi şi, pe atunci, aveau patriarhate mult mai puternice şi cu tradiţie. Din acest punct de vedere, a existat în relaţiile noastre cu celelalte instituţii ortodoxe o inechitate, un patriarh şi un mitropolit primat nu erau la acelaşi nivel. Şi poate din această cauză această dorinţa, mai ales după Unire, de realizare a patriarhatului. Era o atmosferă neplăcută şi nu se putea gândi nimeni în acel moment la constituirea unei unităţi bisericeşti. Întâi se dorea teritoriul, consolidarea lui. Până nu s-a făcut reforma agrară din 1922-1923, şi Noua Constituţie din 1923, după model belgian, până nu s-a consolidat statul, nu s-a putut vorbi şi de o consolidare a bisericii.
Patriarhul Miron Cristea era o figură carismatică. I s-a cerut, pentru că era un moment de derută. Moartea regelui Ferdinand a fost o mare lovitură. El a fost socotit un „întregitor“, un model pentru o guvernare interbelică, pentru o Românie modernă, pentru că, după 1920, ţara noastră a mers pe o cale modernă, occidentală, de dezvoltare, de orientare, de gândire, de mentalitate în toate domeniile, şi economic, şi politic, şi cultural. Moartea regelui a creat o derută în rândul politicienilor, şi atunci s-a recurs la aceasta soluţie, la Miron Cristea.
„Biserica se implică în social, pentru armonizare, pentru umanism“
Care a fost evoluţia raporturilor Biserică-Stat după realizarea Marii Uniri?
Imediat după Unire, a fost un avânt, o deschidere, o încredere şi un entuziasm pentru consolidarea bisericii. Având unitate teritorială, posibilitatea de a menţine contacte între aceste trei mari mitropolii, cu mari personalităţi în fruntea lor, altele erau năzuinţele şi mai ales dorinţa aceasta de afirmare şi de atragere a cât mai multor credincioşi.
Astăzi, cum vedeţi raporturile dintre Biserică şi zona politica?
Aici există un pericol. Să ne gândim însă la cuvântările Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care a atras atenţia preoţilor să nu se implice în campaniile electorale, pentru că, să nu uităm, Biserica se bucură de un însemnat capital de încredere. Poporul are încredere în instituţia bisericii. Mă doare sufletul să o spun, dar la televizor, cu prilejul diverselor manifestări, apar în prim-plan anumite figuri politice, în detrimentul momentului desfăşurat acolo. Biserica a reuşit să nu se implice în politică, ceea ce este un lucru bun. Biserica se implică în social, în salvarea societăţii, în salvarea moravurilor, împotriva violenţei de orice fel, pentru armonizare, pentru înţelegere, pentru umanism.
Un filolog dintr-o familie de intelectuali bucovineni
Dragoş Milan Dimitrie Şesan s-a născut la 16 august 1943, la Cernăuţi. A absolvit ca şef de promoţie Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca şi este doctor în Filologie (titlul tezei de doctorat: „Noul Testament de la Bălgrad (1648), carte de limbă şi simţire românească“). În prezent, lucrează la Serviciul Arhive feudale, personale, colecţii şi microfilme din Arhivele Naţionale, din anul 1992, pe un post de consilier superior. Activitatea pe care o desfăşoară este orientată către inventarierea documentelor în paleografiile româno-chirilică, slavă şi germană, pentru limbile română, rusă, bulgară, sârbă, polonă şi germană.
De asemenea, Dragoş Şesan se poate mândri cu o activitate didactică solidă, cultivată în timp, actualmente fiind conferenţiar universitar pentru cursul de Istoria Limbii române vechi la Facultatea de Arhivistică, iar de la 1 octombrie a.c., este conferenţiar universitar pentru cursul de Paleografie româno-chirilică şi Slavonă românească la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti, la Arta Sacră şi Teologie Pastorală, anul I. De adăugat că doctor Dragoş Şesan a publicat 13 lucrări ştiinţifice (specialitatea filologie), 10 lucrări ştiinţifice (specialitatea arhivistică), numeroase recenzii şi prezentări de carte în specialitatea arhivistică. Face parte din familia Şesan, o mare familie de intelectuali din Bucovina. Bunicul, Valerian Şesan, a fost profesor de Drept teologic la Cernăuţi şi, după Unire, în perioada 1922, a fost rectorul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, şi apoi decanul facultăţii de la aceeaşi universitate. Tatăl, Milan Şesan, a terminat teologia, cu două doctorate, unul în teologie şi altul în istorie, la Praga, şi a fost profesor de Istoria Bisericii Universale, întâi la Cernăuţi şi, după refugiu, la Sibiu.
