Biserica, factor de sănătate în societatea românească

Pentru a trăi normal, omul are nevoie, pe lângă adăpost şi hrană, şi de caracter, şi de credinţă în sens. În societatea debusolată de astăzi, Biserica ne învaţă să fim moderaţi, să fim buni cu ceilalţi. Altfel, dacă nu intervine o frână spirituală transcendentă, vieţuim după cuvântul latinului, homo homini lupus. Profesorul Aurel Romilă, o eminenţă în lumea psihiatriei româneşti şi de peste hotare, ne vorbeşte despre om, despre dezechilibrele care îl pândesc şi soluţiile care-l ajută să rămână pe linia de plutire.

Domnule profesor, cum aţi evalua din perspectiva experienţei dumneavoastră societatea în care trăim? Cum percepeţi lucrarea Bisericii astăzi?

Ca profesionist în domeniul sănătăţii, nu pot să nu fac anumite remarci asupra vieţii şi societăţii în care trăim.

Mă gândesc la evoluţia bună pe care a avut-o Biserica Ortodoxă după anul 1989. Numărul mare de biserici, demararea construirii Catedralei Mântuirii Neamului, sutele de iniţiative luate de oamenii Bisericii în toată ţara. E o înflorire din acest punct de vedere, incontestabil, un lucru pozitiv.

Dar la direcţia actuală trebuie adăugat şi altceva pentru societatea românească actuală, pentru criza actuală. În concepţia mea de intelectual realist, teologia, şi Biserica în special, trebuie să ajute mai mult, să fie un instrument pentru echilibru social. Nu sunt de acord cu cei care atribuie Bisericii lozinca: „Crede şi nu cerceta“. Nu-mi place această formulă.

Părerea mea a fost şi în psihiatrie că viaţa socială joacă un rol foarte mare pentru echilibrul nervos, pentru sănătatea mentală a unei naţiuni şi chiar pentru normalitatea fiecărui om. Însă acum, dacă mă uit la criza actuală, ce constat eu? Că lumea nu vede decât partea roz a lucrurilor, că singura soluţie e capitalismul. Aceasta este cea mai bună societate din câte au fost, e democraţie, poate fiecare să spună orice etc., etc.

Modul acesta de a pune problema pentru mine nu e convenabil. De ce? Un economist german strălucit, Max Weber, care a venit după Marx, a schimbat puţin perspectiva lăsată de ultimul asupra vieţii. Atunci când aproape toată lumea credea în dogma lui Marx, că societatea depinde de economic, adică „e bogată - e bine, e săracă - e catastrofal“, Max Weber a venit cu o idee formidabilă. El a spus că prosperitatea nu e a întregului Occident. Prosperitatea, secretul ei, bun sau rău, le deţin nemţii, pentru că au învăţat să fie harnici şi economi. Or, dacă evaluezi la români aceste două calităţi, ce constaţi?

În primul rând că lumea şi-a cam pierdut hărnicia. Şi stă pe importuri. Noi suntem fericiţi pentru că avem toate produsele pământului, mai multe decât oricând. Nu prea ne dăm seama de preţuri, dar nu ne interesează faptul că nu producem noi bunurile. Am devenit doar nişte consumatori, nişte dependenţi exploataţi de cei care produc. Aproape că ne-am africanizat. Or, nimeni nu poate fi de acord cu situaţia actuală. De aceea cred că Biserica, cu influenţa ei extraordinară, cu puterea ei, trebuie să propovăduiască cu toată tăria hărnicia şi economia. Atunci când e de însămânţat un câmp, toţi invocă nevoia de ajutor european, de subvenţii. Şi de multe ori pământul rămâne pârloagă. Sunt multe terenuri necultivate, în schimb, supermarketurile gem de făină şi mălai.

Prin urmare, trebuie să cultivăm hărnicia şi economia...

Da. Dacă ne vom creşte copiii în risipa de distracţii, munte, mare, străinătate, nu vom reuşi nimic. Dacă am face un sondaj, din 100 de bacalaureaţi, 50 pleacă la Londra.

Avem nevoie de economie. Ai datoria să-ţi faci o familie, să-ţi construieşti o casă, dar una după posibilităţi, moderat. Nu un palat cu 20 de camere, pe care nici să nu-l poţi încălzi.

Vorbesc despre economie, de o concepţie moderată asupra vieţii. În privinţa aceasta cred că Biserica are un rol esenţial. Biserica trebuie să înveţe lumea cum să trăiască, nu doar să dea de mâncare şi adăpost celor nevoiaşi. Fiindcă aceasta creează dependenţă socială. Nu trebuie să încurajăm dependenţa. Trebuie să însămânţăm hărnicia, care a fost trăsătura de bază a acestui popor. Bunicii mei şi ai dumneavoastră se sculau la ora cinci dimineaţa. Ne-am găsit noi acum să ne sculăm la ora 12:00 şi să facem pe marii prinţi. Rolul social al Bisericii va trebui extins, pentru că din ideile ei se va forma caracterul viitor al românului.

Nu e vorba aici de patriotism, ci de cu totul altceva. Dacă românul nu îşi ţine cuvântul, îşi pierde încrederea celălalt pe care îl minte, şi e catastrofal. Românul trebuie să se preocupe ca ţara aceasta să fie independentă economic şi prosperă în acelaşi timp. Nu putem să ne complacem în situaţia actuală.

S-a greşit oare în educaţia copiilor?

O idee pe care aş vrea să o spun este legată de greşeala făcută timp de 50 de ani în educaţia copiilor. Toţi oamenii simpli au vrut ca odraslele lor să înveţe, iar copiii lor să nu mai ştie să facă nici măcar un ceai. Pentru că ei învaţă. Au ieşit nişte oameni cu carte, cu bacalaureat, dar care nu ştiu să facă nimic. Această deprofesionalizare a tineretului în ţara noastră, şomerii în cantitate de masă şi mai ales nepriceperea lor în nici un domeniu, e dezarmantă. Să nu ştii să baţi un cui, nu zic să faci o căruţă!

Viziunea asupra muncii este una schimbată în Occident faţă de noi. Ei sunt puşi la şurubărie de mici, dau cu ciocanul de mici. Eu am fost medic de circă în Ardeal, în nişte sate de saşi. Şi am constatat că la dispensar aveam căruţă, aveam cai, aveam tot, dar nu aveam unde să ţin caii. Am spus asta comunităţii şi au venit saşii într-o singură zi şi mi-au făcut şură. Într-o singură zi. Aşa de bine erau organizaţi. Viitorul Bisericii este legat de implicarea socială puternică a oamenilor. Dacă ţie ca preot îţi vin atâţia oameni la spovedit, atâta mulţime cu care intri în contact, tu îi vezi şi dacă cineva nu e cum trebuie, îl îndrumi: „Omule, nu te lăsa aşa, trebuie să faci ceva în viaţă, o meserie“. E posibil ca în lumea care vine la biserică să nu mai găseşti un croitor, un cizmar? E posibil aşa ceva? Dacă vrei să-ţi baţi un blacheu la pantof, poţi să cauţi mult şi bine un cizmar în Bucureşti, cu greu vei găsi. Pentru că toţi îţi vor spune: „De ce nu umbli cu adidaşi? Stai cu pantofi, eşti depăşit… Îmi aduc aminte când eram elev, dacă aveam vreo gaură în pantof, mă duceam la Piaţa Naţiunilor şi acolo cizmarul îmi repara pe loc pantoful cu pricina. Astăzi…“

Nu trebuie să ne facem că nu vedem, că nu ştim care este situaţia economică, cea din educaţie… Nu mai ştim cine este Eminescu… Nu se poate ca pilonii aceştia ai societăţii să fie consideraţi autonomi în gradul absolut. Asta, în timp ce importăm zi şi noapte. Nu. E greşit. Biserica are responsabilitate faţă de oameni. Iar statul, cu atât mai mult.

Aţi iniţiat în 1994 Centrul de Resocializare din incinta Spitalului „Alexandru Obregia“, proiect care a avut un mare succes. În ce constă acest concept de resocializare?

Ceea ce am numit eu în psihiatrie resocializare are drept fundamente hărnicia, economia şi profesionalizarea oamenilor. În momentul în care fiecare va şti să facă ceva, ne vom putea ajuta altfel. Ideea de comunitate se va baza pe ceva. Dacă vin 100 de inşi să te ajute să ridici un acoperiş şi nici unul nu se pricepe, la ce bun toată grămada de oameni? Dar dacă unul se pricepe, acela chiar te ajută. Noi nu vorbim acum numai despre chestiuni fundamentale din teologia dogmatică, ci despre ieşirea noastră din criza aceasta nenorocită. Nu vom ieşi din ea. V-aţi gândit de ce nu se plâng unele state din Occident? Doar criza e mondială. Concluzia este că Biserica are un rol extrem de important în psihoterapia acestui neam. Noi nu ne putem mântui automat, ci numai descoperind spiritul comunitar. Şi nu avem nevoie să ne împrumutăm de la unii, de la alţii, să trăim pe datorie.

Pe lângă medicină, cine mai are grijă de sănătatea mentală a oamenilor?

Şi teologia promovează o sănătate mentală, fără să-i spună aşa. Biserica este un factor de sănătate mentală, fără îndoială. La noi este multă ratare, mai ales în rândul tineretului. Când nu ai ce face, te apuci de băut, sau dacă părinţii au bani, o iei cu drogurile. Cine munceşte serios, până la istovire, nu mai are nevoie de acelea. Avem nevoie de forţă de muncă în ţară, trebuie redusă emigraţia. Trebuie să învăţăm că normalitatea este ca noi să combatem în viitor anomaliile de caracter. Nu-i destul ca preot să spui la Spovedanie: „Ai păcatele acelea şi acelea, trebuie să faci rugăciunile astea şi astea şi gata, s-a rezolvat“. Nu. Oamenilor trebuie să li se spună adevărul în faţă: „Dacă eşti corupt, cu corupţia nenoroceşti toată familia, şi pe tine, şi pe cei din jurul tău, pe termen lung“. În orice domeniu ai fi, în politică, în sănătate, în educaţie, ţine-te de cuvânt, fii onest cu tine însuţi. Nu promite la oameni, nu-i amăgi. Fiindcă oamenii nu te vor mai crede şi se vor teme de tine. Chiar criza în care am ajuns ne dovedeşte că şi politicienii trebuie să fie caractere integre. Trebuie să fie modele. Cum era în viaţa de dinainte de război la ţară: omul cu cea mai frumoasă gospodărie era ales primar. Aceasta a fost de când e lumea. Nu poţi pune să conducă pe cineva iresponsabil, rău chivernisitor al banilor comunităţii. Criteriile de promovare ar trebui să fie sănătoase, iar Biserica trebuie să încurajeze aceasta. Altfel ne facem că plouă şi lumea ratează. De aceea observ eu la psihiatrie atâtea ratări. Lumea se deprimă, se sinucide, ratează, nu mai crede că există o şansă, un viitor, că are o speranţă. Ratarea înseamnă eşec. Or, Biserica înseamnă salvare, deci opusul, contrariul ratării. Şi Biserica trebuie deci să sprijine mai mult caracterul frumos. Pentru copiii noştri, să promovăm cât de cât criterii de valoare sănătoase. Altfel, ei îşi vor pierde ideea de dreptate, nu mai cred, se descurajează şi mesajul lor va fi un refren întâlnit acum: „La noi nu e de trăit!“

Cât de mult contează moştenirea genetică în apariţia bolilor psihice la descendenţi?

Nu foarte mult. Adică, sunt boli grave, cum ar fi epilepsia, în care desigur nu sfătuiesc pe nimeni să facă mulţi copii, pentru că există un risc. Dar în cazul schizofreniei, riscul este mai mic, iar pentru nevroze e şi mai redus. Deci, la un nevrotic, nu e nici o problemă să facă copii. Dar aici, privind din punct de vedere genetic, România are o bubă foarte mare. Pentru ca ţara noastră să aibă o cifră demografică, se bucură să facă copii cei care nu au venituri şi nu au şcoală. Şi te trezeşti că aceşti nenorociţi fac 20 de copii pe care nu-i pot educa, care devin caractere antisociale, leneşi ca şi părinţii lor. Or, asta nu e bine. Noi trebuie să avem o politică demografică sănătoasă. Şi aici din nou un cuvânt greu are Biserica, care trebuie să promoveze mai mult, să încurajeze cât poate familia. A da naştere copiilor fără a purta grijă de ei e iresponsabilitate, nu politică demografică corectă.

Riscul pentru epilepsie de trecere a bolii la descendenţi este de 30-40%, coborând până la 5-6% în nevroze.

Credeţi că o boală psihică ţine numai de dezechilibrul acesta biochimic al unor substanţe din creier? Sau la boală mai contribuie şi alţi factori?

La bolile grave, sigur este afectat şi creierul, şi nivelul enzimelor este unul anormal. Însă la bolile foarte uşoare nu se ajunge la biochimie, aşa cu una, cu două. Dacă ţi-am dat o ştire proastă şi eşti supărat, ţi-a murit cineva, nu înseamnă că ai stricat tot creierul, şi asta definitiv. Lucrurile trebuie luate cu măsură. Există o combinaţie de factori. Mai nou, acum se vorbeşte despre o multifactorialitate în influenţa bolilor psihice. Deci, şi factori biologici, şi sociali, şi spirituali.

În cazul bolnavilor psihici grav, mai există o minimă capacitate de discernământ, de libertate?

Aici trebuie să ne înţelegem în primul rând asupra termenilor. E absolut obligatoriu şi Codul penal prevede treaba asta, să nu pedepseşti pentru o aşa-zisă crimă un bolnav mental. Dacă el e dement, degeaba îl bagi în puşcărie. Închisoarea are un caracter corectiv, de îndreptare. Nu ai ce să corectezi aici. Prin urmare, dacă nu e discernământ, el trebuie să stea într-o instituţie specială, nu în puşcărie. Aceasta este legătura între discernământ şi boala mentală.

Libertatea este o noţiune foarte complicată. Ea îţi cere să ştii multă filozofie. Suntem liberi, absolut liberi? Avem liberul arbitru? Aici răspunsul teologic este acesta: adevărata libertate este în Dumnezeu, în sensul că ne-a lăsat liberi ca să alegem binele de rău, să-L alegem pe El. Deci, suntem şi nu suntem liberi. Suntem liberi atâta timp cât respectăm legile, normele, poruncile lui Dumnezeu până la urmă. Deci nu suntem chiar aşa, de capul nostru, în sensul că nu ne vede nimeni. Asta este o idee greşită. Nu ne vede nimeni, pot să trec pe roşu. Nu, nu e corect.

Care este legătura dintre inimă şi creier în bolile mentale? Există o suferinţă la nivel psihic, dar suferinţa asta are repercusiuni destul de grave vizibile la nivelul cordului. De unde legătura asta totuşi?

Psihicul are o legătură cu corpul. Această legătură se cheamă psihosomatică. Creierul conduce psihosomaticul prin doi nervi, simpaticul şi parasimpaticul. În momentul în care, să zicem, exciţi creierul printr-un şoc, atunci se produce ceva pe simpatic. Şi acest ceva este o accelerare a cordului. Dacă mai ai şi tu ceva la cord, poţi chiar să mori. Legătura psihosomatică există. De aceea ne şi îmbolnăvim de inimă, de tensiune, de diabet. Şi întrebarea pe care ne-o punem este: de ce răspunsul este stresul? Stresul din cap trece în corp.

Speraţi în redresarea ţării, a oamenilor care trăiesc în România?

Sunt optimist, nu cred că nu putem reuşi, şi aceasta o putem face pornind de la spiritual, de la Biserică deci. De la Marx încoace, lumea a fost vrăjită să creadă că totul vine de la materie, că îţi faci o casă, ai mâncare şi asta e tot. Or, omul are nevoie de caracter şi de credinţă în sens. Dumnezeu ajută pe cel serios. Nu trebuie să ne batem joc de oamenii care muncesc.

Un factor important de sănătate mentală este şi Biserica. Trebuie doar să aprofundăm. Nu trebuie să uităm că ţara aceasta a trecut de multe ori prin momente grele, critice. Printr-un astfel de moment trecem noi acum. Să nu ne amăgim. Este fals să credem că Europa ne va rezolva nouă problemele. Aceasta e o iluzie.

Clinician şi teoretician redutabil