Cu toate că femeile nu pot face parte din cler, rolul lor în cadrul Bisericii este unul incontestabil. Dacă am face o statistică, în bisericile de la ţară ori de la oraşe, numărul femeilor care participă la sfintele slujbe ar fi, în mod categoric, net superior numărului bărbaţilor. Astfel, ele participă activ la viaţa Bisericii, iar prin creşterea şi educarea copiilor, în spiritul învăţăturilor Bisericii, asigură continuitatea credinţei creştine. Atât în istoria Bisericii, cât şi în prezent, există exemple feminine de trăire spirituală demne de luat în seamă, cum este şi cazul Sfintei Maria Egipteanca, pe care Biserica o pomeneşte în fiecare an în Duminica a V-a din Postul Mare. Una dintre problemele principale care se pun astăzi în legătură cu femeia este aceea a contracepţiei. Părintele John Breck, bioetician de renume mondial, profesor de Exegeză Patristică şi Bioetică la Institutul Teologic Ortodox „Saint Serge“ din Paris şi director al Centrului de bătrâni „Sfântul Siluan“ din Wadmalaw Island (Carolina de Sud, SUA), ne vorbeşte despre rolul femeii în Biserică, dar şi despre rolul ei în societate şi în familie.
Ce ne puteţi spune despre rolul pe care îl are femeia în Biserică şi cum ar trebui femeile din ziua de astăzi să fie inspirate de viaţa Sfintei Maria Egipteanca?
În ceea ce priveşte locul femeii în Biserică, însăşi Maria Egipteanca este cea care reprezintă modelul feminin prin excelenţă: credincioasă absolută Celui Care a realizat în interiorul ei o schimbare extraordinară; perseverenţă în rugăciune în condiţii de „deşert“, adică sub presiunile şi defectele vieţii cotidiene, acasă sau la lucru; umilinţă totală înaintea lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, curaj şi forţă înaintea lumii; pe plan spiritual fiind „egală“ - poate chiar superioară!- faţă de bărbaţi, chiar faţă de bărbaţi sfinţi cum era, de exemplu, preotul Zosima. Femeile sunt cele care menţin ordinea, stabilitatea şi chiar integritatea în cadrul Bisericii încă din timpul Miroforilor... A ignora contribuţia lor inestimabilă adusă Trupului lui Hristos, care este Biserica, înseamnă a ignora rolul principal pe care Iisus Hristos le-a acordat în toată iconomia mântuirii. În Hristos, bărbaţii şi femeile poartă în aceeaşi măsură responsabilitatea pentru susţinerea unui etos moral necesar pentru păstrarea integrităţii vieţii familiale. A ţine femeile aproape într-o stare de servitute este un păcat grav, foarte răspândit în lume (de exemplu, în Islam), chiar şi în creştinism. Femeia liberă este femeia care, după exemplul Sfintei Maria Egipteanca, trăieşte fără constrângeri o pocăinţă venită din inimă, care se roagă pentru lume şi care deschide, prin mijlocirile sale, precum şi prin gesturi de prietenie şi iubire, porţile împărăţiei lui Dumnezeu pentru ea însăşi şi pentru familia sa, pentru cei din anturajul său şi, în mod egal, pentru lumea întreagă.
„Femeile menţin viaţa Bisericii mai bine decât bărbaţii“
Cu toate că în lumea protestantă există cazuri de femei pastor, spuneţi-ne care este motivul pentru care femeile, în Biserica Ortodoxă, ca şi în cea Catolică, nu sunt hirotonite?
Noi folosim termenul de Tată pentru Dumnezeu Monarhul, sursa oricărei vieţi divine şi umane, şi aceasta din cauza funcţiei paternităţii, care este o funcţie strict a Tatălui, reflectată în parohiile noastre prin preoţi, pe care îl estimez ca fiind singurul motiv concret şi acceptabil pentru a refuza ca femeile să fie hirotonite. Nu este deloc din cauza faptului că Hristos a ales drept apostoli doisprezece bărbaţi; aceasta a fost o alegere sociologică. Preoţii trebuie să fie de gen masculin datorită simplului fapt că sunt chemaţi şi obligaţi să asume rolul paternal în cadrul vieţii Bisericii, rol paternal care nu este acelaşi cu rolul femeilor. Femeile nasc, ceea ce bărbaţii nu pot să facă, toată lumea ştie asta, este chiar banal de a menţiona, dar acest lucru marchează că există o diferenţă creaţională între bărbat şi femeie şi că o astfel de diferenţă este prezentă chiar şi în sânul Bisericii. Această diferenţă trebuie respectată nu din cauză că bărbatul ar fi mai bun ca femeia, că are mai multă forţă decât femeia sau alte diverse lucruri în plus faţă de ea, toate astea nu au nici o legătură. În mod normal, femeile deţin, strâng şi menţin viaţa Bisericii mult mai bine decât bărbaţii şi câteodată chiar mai bine decât preoţii, cum este şi cazul Sfintei Maria Egipteanca. Prin calitatea lor de a naşte copii, femeile asumă mult mai bine viaţa Bisericii şi cu mai multă credinţă, adâncime, eficacitate decât bărbaţii etc. Deci nu este deloc vorba de o problemă de egalitate sau de lipsă de egalitate, ci de un singur lucru, după cum văd eu lucrurile: singurul motiv pentru care femeile nu trebuie ordonate la preoţie, pentru a o spune într-o manieră meschină, este datorită faptului că acesta nu este rolul lor, ci este rolul bărbaţilor şi nici măcar al tuturor bărbaţilor, ci numai al anumitor bărbaţi.
Care este percepţia societăţii contemporane asupra femeii şi care sunt provocările la care femeile sunt supuse?
În majoritatea societăţilor occidentale statutul femeii este mult mai bun decât era în urmă cu câteva decenii. Cu toate acestea, mai rămân enorm de multe de corectat. De exemplu, un salariu egal cu cel al bărbaţilor pentru acelaşi tip de lucru sau protecţia legală împotriva abuzului sexual, violenţa familială şi altele. O împărţire mai echilibrată între soţi este necesară în ceea ce priveşte sarcinile în familie şi mai ales întreaga responsabilitate faţă de copii. Este evident astăzi că femeile, la fel de bine ca bărbaţii, îşi pot asuma funcţii de conducere. Capacităţile femeilor care îşi asumă funcţii înalte, de exemplu, manager, director, politician etc., sunt din ce în ce mai mult recunoscute şi apreciate în Occident, mai cu seama în SUA, Franţa, Germania şi Anglia. Cu siguranţă există o rezistenţă a anumitor bărbaţi, dar se pare că mai ales din cauza unei anumite gelozii ori din frică faţă de faptul că autoritatea şi puterea lor vor fi puse la îndoială.
Având experienţa atât a contextului american, cât şi a celui european, ne puteţi spune dacă există diferenţe semnificative de percepţie a locului femeii în societate şi în familie pe cele două continente?
Mişcarea „feministă“ este, cu siguranţă, mai importantă şi mai dezvoltată în America şi în Europa Centrală decât în ţările de Est. Câteodată, activismul femeilor în această privinţă duce la un dispreţ sigur al sarcinilor domestice tradiţionale. Cu toate că trebuie continuată lupta pe plan social pentru a asigura din ce în ce mai mult adevărata „libertate“ a femeilor, un bun echilibru în familie cere ca „acasă“ femeia să joace un rol central şi, în anumite privinţe, de neînlocuit. Trebuie rezolvată o problemă a echilibrului între tradiţie şi dreptate în toate societăţile din prezent.
Prostituţia, „o formă de sclavagism“
Cum calificaţi fenomenul prostituţiei?
Prostituţia reprezintă o formă de sclavagism şi ar trebui universal interzisă. Nu este doar o depreciere a femeii, o umilire, o pervertire a maternităţii, dar ea duce, inevitabil, la degradarea morală şi personală a tuturor care, bărbaţi sau femei, participă la ea. Prostituţia înseamnă a transforma femeia într-un obiect depersonalizat, dezumanizat, ceea ce reprezintă o schimbare totală a intenţiei Creatorului. El ne-a creat bărbat şi femeie, pentru a ne completa într-o iubire adevărată şi pentru a participa împreună cu El la opera creaţiei (vorbim aici de procreere), pentru a lucra, prin faptele noastre şi prin rugăciune, la realizarea mântuirii noastre. Prostituţia reprezintă negarea absolută a intenţiei lui Dumnezeu Care ne-a creat „bărbat şi femeie“, în egalitate, în libertate, în iubire jertfelnică. Deci ea înseamnă şi negarea persoanei care este creată pentru a reflecta adevărul şi frumuseţea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi.
„Contracepţia îşi are, într-un anumit fel, rolul ei în cadrul familiei“
Nu putem vorbi despre femeia modernă fără a aduce aminte şi de problema contracepţiei. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?
Părintele John Meyendorff, în cartea sa „Despre căsătorie“, zice despre contraceţie, şi din câte ştiu eu părintele Alexander Schmemann era de acord cu el, că îşi are, într-un anumit fel, locul său în cadrul familiei. Dacă cuplul are avantajul de a avea copii şi ar face alţii, ar pune o problemă reală pe plan personal, din punctul de vedere al credinţei familiei, şi chiar material, nu vorbind de lux, ci măcar de a avea suficient pentru a asigura hrana copiilor, educaţia, sănătatea lor etc., mai ales astăzi, în această epocă, în condiţiile vieţii urbane, când a avea trei sau patru copii şi a trăi într-un apartament foarte mic este o problemă majoră. Fără să mai vorbim apoi şi de educaţia lor, mai ales în America, unde costurile sunt imense. Astfel, nu puţine au fost cazurile în care credincioşii au venit la mine cerându-mi sfaturi de acest fel, chiar cineva mi-a zis, de curând, că este tată a cinci copii şi că a decis împreună cu soţia sa să facă o vasectomie şi, cu toate că sunt mulţi care mă blamează pentru convingerile mele în astfel de cazuri, am fost de partea sa, dar aşa ceva se poate decide doar între cuplu şi Dumnezeu şi cu ajutorul părintelui lor spiritual. Însă, trebuie să adaug că există o regulă de bază sau o perspectivă fundamentală de respectat, aceea că, dacă un cuplu, căsătorit fiind, renunţă de bună voie la copii prin contracepţie şi nu vor să aibă deloc copii, pentru a nu fi nevoiţi să renunţe la viaţa lor fără griji, atunci nu este un lucru serios şi în astfel de cazuri contracepţia nu poate fi niciodată acceptată.
„Rostul teologiei este acela de a ne face să trăim duhovniceşte“
Ce părere aveţi despre faptul că Papa Benedict al XVI-lea a condamnat în mod public folosirea anticoncepţionalelor şi a prezervativelor, numindu-le „ilicite“?
Consider că Papa a făcut ceea ce îi este menit să facă, adică să proclame anumite valori evanghelice în lume, într-o lume ostilă, şi să o facă cu cât mai multă credinţă posibilă. De asemenea, trebuie ţinut cont de contextul în care se fac anumite afirmaţii. O călugăriţă romano-catolică mi-a zis că ceea ce a putut influenţa afirmaţia categorică a Papei este faptul că în Africa prezervativele nu sunt de unică folosinţă, ci sunt utilizate de mai multe ori şi chiar circulă de la unii la alţii. Bineînţeles că un astfel de comportament răspândeşte boli în stânga şi în dreapta. Aşa încât, mai bine să fie interzise şi eliminate definitiv.
Există o „lăsare liberă“ (laisser-aller) a sexualităţii în ziua de azi, aşa cum există şi un fel de „închidere“ excesivă în anumite privinţe; sexualitatea acaparează imaginaţia în întreaga lume şi, în consecinţă, este foarte dificil de a fi cu adevărat obiectiv. Biserica Ortodoxă, ca şi cea Catolică, are o perspectivă milenară care zice că orice sexualitate în afara căsătoriei nu este acceptabilă. Dar ce vrea să însemne asta? Tinerii pun tot felul de întrebări: asta înseamnă că nu putem să ne plimbăm ţinându-ne de mână? Că nu avem voie să ne sărutăm? Atunci, ce este permis? Şi tot aşa, întrebare după întrebare, încât, într-un final, Patriarhul Ecumenic Atenagora a spus că nu e treaba Bisericii ce se întâmplă în spatele uşilor închise ale dormitorului. Adică, Biserica nu are dreptul de a se amesteca în problemele care ţin de intimitatea unui cuplu căsătorit şi nici eu nu sunt sigur că ar trebui să o facă. Există o teologie de respectat şi asta este sigur, dar dacă teologia impune o deontologie, impune doar nişte reguli pentru a ne controla în plan intim, atunci nu este teologie cu adevărat. Rostul teologiei este acela de a ne face să trăim duhovniceşte şi problema care se pune este de a şti cum să trăim cu cât mai multă credinţă posibilă în Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu.
„Poate Biserica să accepte avortul?“
După părerea mea, Biserica nu poate şi nu trebuie să legifereze în faţa acestor probleme. Să luăm drept exemplu prezervativele, care limitează răspândirea SIDA. Avem dreptul sau putem să legiferăm când este vorba de o asemenea boală? Dacă nu ar fi fost vorba de SIDA, dacă ar fi fost o simplă problemă a valorii sexualităţii, atunci nu ar fi fost nici o problemă: Biserica ar fi avut cuvântul ei de spus şi restul lumii făcea ce voia. Dar când este vorba de viaţa a mii, chiar a milioane de persoane, care mor din cauza acestei maladii, dar care poate fi încetinită prin mijloace pe care Biserica nu poate să le accepte formal, ce e de făcut? Există un principiu care vine de la Kierkegaard, acela al noţiunii de „suspendare teleologică a moralei“. Acesta spune că există momente în care acceptăm să violăm anumite legi, reguli, dacă valoarea pentru care facem aceasta este o valoare superioară faţă de cea de referinţă. Un exemplu: poate Biserica să accepte avortul? Există un singur caz în care acesta este acceptat: atunci când viaţa mamei este în pericol. În loc să îi pierdem pe amândoi, în mod normal optăm pentru păstrarea vieţii mamei, aceasta nu pentru că persoana mamei ar avea o valoare mai mare decât persoana copilului pe care îl poartă, ci pentru că ea este deja prinsă într-o ţesătură de relaţii, pentru că există persoane care depind de ea şi invers. Altfel zis, există momente în care trebuie încălcate propriile principii pentru a apăra o valoare superioară în raport cu aceste principii. Există şi alte situaţii asemănătoare şi este de reflectat dacă prezervativul, în faţa unei boli cum este SIDA, se încadrează aici sau nu.
▲
„Mântuirea este o stare de a fi“
Cum ne putem câştiga mântuirea într-o societate în care păcatul a devenit un lucru atât de „firesc“, că trece aproape neobservat?
Aceasta este o problemă primordială; există tot timpul pericolul de a proiecta totul pe plan intelectual sau al intelectului şi a uita dimensiunea afectivă a omului, inima ca centru al fiinţei, înţeleasă în sens biblic. Hristos ne lasă Euharistia, dar Euharistia nu este decât un mijloc, mijlocul prin excelenţă, prin care să ne atingem scopul, aşa cum Sfântul Apostol Pavel zice: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“. Este vorba de o comuniune cu Hristos foarte profundă, care atinge toate aspectele fiinţei noastre şi care transformă întreaga noastră perspectivă până într-atât încât aş putea zice că nu mai suntem îngrijoraţi în ceea ce priveşte mântuirea. Adică mântuirea poate fi văzută şi trăită ca un scop exterior, ca ceva care se găseşte departe, la care oare voi ajunge sau nu, mă va primi oare Dumnezeu sau nu?! Eu cred că este un mod fals de a vedea lucrurile, căci mântuirea este o stare de a fi. Până la un anumit punct, noi toţi avem ceva în comun: ne naştem, ne botezăm şi, până la un anumit grad, diferit pentru fiecare dintre noi, urmărim toţi aceeaşi cale, acelaşi scop, apoi ne diferenţiem prin trăirea interioară a fiecăruia, dar cred că mântuirea nu trebuie văzută ca ceva care ne-a fost dat odată pentru totdeauna, cum zic protestanţii, şi nu numai.
„În Tradiţia ortodoxă mântuirea este concepută mai mult ontologic decât juridic“
Mântuirea ne-a fost acordată prin încorporarea noastră în Hristos Cel întrupat, Care Şi-a urmat calea până la Cruce şi a murit pe ea, apoi a înviat. Dacă Hristos a urmat această cale nu a făcut-o pentru că ar fi avut El Însuşi nevoie, ci pentru a ne deschide calea care pentru noi era complet închisă din cauza stării noastre. Este motivul pentru care în Tradiţia ortodoxă mântuirea este concepută mai mult ontologic decât juridic. Dacă Hristos coboară, intră în viaţa noastră, Îşi asumă plenitudinea vieţii noastre, deci şi slăbiciunile noastre, chiar şi mortalitatea, este pentru ca, la sfârşit, să ne elibereze de consecinţele morţii.
Sfinţii Părinţi au insistat asupra faptului că Întruparea Mântuitorului este un miracol şi o realitate veşnică, care nu are limite. Sfântul Ignatie al Antiohiei spune că Iisus a înviat în trup, ceea ce nu înseamnă în trupul Său format din carne şi oase, pentru că, după Înviere, avea un trup transfigurat, ci în trupul uneia dintre Persoanele divine care Şi-a asumat întreaga natură umană. Pentru cei care sunt încorporaţi prin Botez în El şi care trăiesc acest Botez într-un mod serios, calea încorporării este deschisă, într-un sens total şi nu doar în sens abstract, de a urma aceeaşi cale ca El, aceeaşi înviere ca El, ca până la urmă să ajungă la El şi în El la lumina plenitudinii slavei. Cu alte cuvinte, toate mişcările interioare pe care noi le celebrăm şi pentru care ne pregătim în timpul Postului Mare sunt ceva foarte intim, foarte personal. E vorba de ceva care ne atinge prin cea mai profundă şi cea mai personală manieră posibilă, fiindcă pentru cei care caută această comuniune cu Hristos, care porneşte de la Botez, întotdeauna aprofundată prin Sfintele Taine ale Bisericii, în primul rând Sfânta Euharistie, iar această încorporare în Hristos ne hrăneşte, există o progresie, o mişcare interioară, chiar dacă nu o percepem, nu o simţim.
Eu, personal, cred că răspunsul la această întrebare pe care aţi pus-o, care este o întrebare de o importanţă imensă pentru fiecare dintre noi, termenul-cheie care poate fi dat drept răspuns este cel de comuniune, dar în sensul cel mai puternic al acestui cuvânt. O unire reală, ontologică cu Hristos, încorporare în El, acesta este sensul adevărat al Botezului: de a suferi împreună cu El, de a muri împreună cu El, de a trăi cu El, în El, şi El în noi.
