▲ Un grup de cercetători români şi italieni studiază modul în care se păstrează identitatea românească a emigranţilor din Italia, în special a celor din oraşul Torino ▲ Profesorul Cătălin Turliuc, membru în echipa de cercetare, ne-a povestit despre specificul comunităţii româneşti de acolo ▲ Prezenţa echipei româneşti în Italia, cuprinsă în perioada 31 octombrie-19 noiembrie, a coincis cu criza produsă de regretatul asasinat al Giovannei Reggiani ▲ Cum s-a văzut reacţia societăţii italiene de la faţa locului? ▲ Cum va afecta acest eveniment nefericit relaţiile româno-italiene, cât şi soarta românilor din Italia? ▲
Domnule profesor, cu ce ocazie aţi ajuns în această toamnă în Italia?
Împreună cu un grup de colegi de la Asociaţia Culturală „Alexandru Filipidi“ de la Institutul de Filologie al Academiei Române Iaşi şi cu Universitatea „Al. I. Cuza“, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, am depus un grant la Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni (DRRP), care s-a intitulat „Imigranţi la Torino, 1989-2006. O cercetare cultural-antropologică“. Grantul este cofinanţat de Ministerul de Externe, de Primăria oraşului Torino şi de Universitatea din Torino, implică şi o echipă de cercetare italiană, urmând să fie finalizat în primăvara anului 2009.
În cercetarea noastră căutăm să punctăm în ce manieră se păstrează identitatea românească a imigranţilor din Italia, în special a celor din oraşul Torino.
„Românii din Italia sunt individualişti, colectivişti, mai rar cu spirit comunitar“
Câţi români sunt la Torino?
Dintre emigranţii care s-au aşezat în Torino, comunitatea românească se află pe primul loc. Cifrele oficiale estimează undeva în jur de 35.000 de români înregistraţi. Cifrele neoficiale vorbesc de circa 70.000 de români trăitori în Torino sau chiar de 100.000.
Care au fost mijloacele şi metodele prin care aţi încercat radiografierea comunităţii româneşti de la Torino?
Ne-am propus construirea unor instrumente care ţin de domeniul psihologiei sociale, dar şi de domeniul istoric. Am împărţit chestionare românilor care se află în Torino, am intrat în contact cu toţi cei care se preocupă de soarta românilor de acolo: reprezentanţii primăriei, consulul României de la Torino, domnul Alexandru Dumitrescu, cu numeroasele asociaţii româneşti. De asemenea, am luat contact cu românii, aşa cum îşi duc ei existenţa, prin intermediul Bisericii, în primul rând al Bisericii Ortodoxe, dar şi a Bisericii Romano-Catolice, ca şi reprezentanţii celorlalte culte. Am acoperit, aşadar, un spectru foarte larg, încercând în felul acesta să nu neglijăm nici o comunitate, nici un loc în care românii se adună, stau de vorbă, încearcă, într-un fel sau altul, să păstreze tradiţiile, obiceiurile şi identitatea românească.
Cât de omogenă e comunitatea românească din Torino?
Românii replică în Italia situaţia din propria ţară. Nu există un spirit comunitar dezvoltat. Există foarte mult individualism, în unele cazuri colectivism, dar puţin spirit comunitar. Acest lucru este o trăsătură remarcată şi de autorităţile torineze atunci când vorbesc despre comunitatea românească. Comunitatea românească nu este o comunitate unită, cum e cea peruană sau cea filipineză, şi ele destul de numeroase în oraşul Torino şi care sunt percepute ca fiind mult mai solidare şi mult mai bine închegate, urmărind propriile obiective.
În cazul comunităţii româneşti de la Torino, ca de altfel în cazul tuturor comunităţilor româneşti din diasporă - nu vreau să generalizez, dar cred că este o trăsătură care poate fi aplicată întregii diaspore româneşti - sentimentul acesta comunitar, de comunitate, de coeziune este încă dezirabil. Nu este un stadiu atins, ca să spun aşa. Există foarte multe proiecte individuale sau proiecte de grup, dar foarte puţine proiecte care să vizeze comunitatea românească în ansamblu.
Cum se poate implica statul român
Cum s-ar putea implica statul român pentru îmbunătăţirea situaţiei românilor?
Statul român se manifestă şi se comportă ca orice alt stat faţă de propriii săi cetăţeni, aflaţi temporar sau definitiv pe teritoriul altui stat. Deci procedurile sunt cele consacrate de Dreptul Internaţional Public, în sensul că există o asistenţă consulară - din păcate nu foarte mulţi români ştiu să apeleze la ea - finanţează cercetări, precum este cea despre care discutăm, dar mai mult decât atât, bănuiesc că statul român nu poate face, datorită reglementărilor internaţionale.
Pe de altă parte, coexistând acum în Comunitatea Europeană, legăturile la nivel de stat între România şi Italia sunt influenţate de prezenţa în peninsulă a circa 570.000 de români, după statisticile Caritas din Italia.
Italia este interesată de copiii emigranţilor
Cum credeţi că va fi marcat profilul românului de fenomenul migraţionist? Să presupunem că tot acest fenomen se va încheia, românii se vor întoarce acasă. Câţi se vor întoarce, care vor fi consecinţele? Vor veni acasă mai europeni sau mai români?
Să procedăm didactic şi să scoatem mai întâi în evidenţă părţile bune. Noi am fi bucuroşi dacă o bună parte din românii care astăzi se află în Italia, în Germania, Spania, care au dobândit acolo obiceiuri antreprenoriale, care s-au obişnuit mai iute, au activat într-o economie de piaţă funcţională să se întoarcă în ţară, să-şi dezvolte propriile afaceri aici, să aducă, să spunem aşa, experienţa pe care au dobândit-o acolo şi să o transpună aici la noi, pentru că avem nevoie de aşa ceva.
Pe de altă parte, am fi bucuroşi ca şi ceilalţi care nu au ajuns la un statut de clasă mijlocie în diaspora să se întoarcă în ţară, pentru că, iată, în România este o criză a forţei de muncă calificată în domeniul construcţiilor, al confecţiilor ş.a.m.d. Pot reveni şi necalificaţi, pentru că e nevoie de forţă de muncă.
Mai trebuie spus că, indiferent de momentul în care se vor întoarce românii acasă, o parte dintre ei va trebui să primească pensie şi nu mă refer la cei care plătesc contribuţii pentru asigurări sociale, ci la cei care lucrează la negru, care nu plătesc astfel de contribuţii şi care se vor transforma într-o „povară“ pentru asigurările sociale din România.
De asemenea, nu ne este indiferent ce se întâmplă cu copiii care se nasc acolo. Copiii cetăţenilor români reprezintă un potenţial uriaş şi am putut constata, din păcate, că foarte mulţi dintre ei vorbesc mai bine limba italiană decât limba română, iar fenomenul se produce cu o repeziciune care m-a înspăimântat. Statul italian este foarte interesat de „generaţia a doua“, de copiii emigranţilor, pe care doreşte să-i transforme în cetăţeni italieni, integrându-i în sistemul de învăţământ indiferent de situaţia legală a părinţilor.
Am avut prilejul să stau perioade mai lungi în Anglia, în SUA şi am întâlnit membri ai diasporei româneşti de acolo care vorbesc o română foarte curată. Nu acelaşi lucru se poate spune despre foarte mulţi dintre românii care au plecat în Italia în 2001, 2002, 2003, care vorbesc deja o limbă împestriţată, care deja îşi găsesc foarte greu cuvintele în limba română. Şi nu mă refer la accent, ci mă gândesc la cuvintele uzuale care fac parte din fondul principal de cuvinte.
Totuşi, cred că acest fenomen migraţionist va deveni din ce în ce mai puţin vizibil pe măsură ce decalajele economice vor fi acoperite. Pe măsură ce standardul de viaţă din România va creşte, treptat-treptat, tot mai puţini români vor fi tentaţi să-şi părăsească ţara pentru a-şi realiza prosperitatea economică.
Românii se redescoperă în străinătate
S-a spus că românul se duce în străinătate şi acolo îşi redescoperă credinţa, îşi redescoperă identitatea. Chiar aşa este? Părerea dumneavoastră care este?
Fără îndoială. Se întâmplă acest lucru pentru că atunci când te afli într-un mediu străin te simţi mult mai apropiat de cei care împărtăşesc valori comune cu tine, inclusiv valori spirituale, inclusiv credinţa. Pe de altă parte există şi români care au avut o credinţă superficială, care nu au fost bine catehizaţi, care nu au avut o viaţă creştină practicantă şi care ajunşi într-o altă ţară au preferat să meargă într-o biserică romano-catolică sau într-o comunitate neoprotestantă, pornind tocmai de la premisa că în felul acesta obţin nişte avantaje economice sau obţin o inserţie mai rapidă în societatea gazdă. Lucrul acesta este însă un lucru marginal şi periferic şi marea majoritate a românilor îşi păstrează identitatea.
Atunci când te afli într-un mediu extern, să spunem aşa, când ai condiţia minoritarului, lucrurile care te leagă devin mult mai puternice iar credinţa, confesiunea, creează acest ciment, acest liant între membrii comunităţii româneşti. De aceea am insistat şi am şi spus acest lucru: Biserica reprezintă locul în care identitatea românească se păstrează cel mai bine. Biserica reprezintă locul care îi reuneşte cel mai bine pe românii aflaţi în diasporă. Ea joacă un rol cu totul special şi mai important câteodată - scuzaţi-mi această afirmaţie, care evident trebuie dovedită sociologic - poate mai evident decât în cazul românilor trăitori în România. Pentru că aici, devine un lucru de la sine înţeles, a-ţi exprima ataşamentul, de a fi un mirean credincios, un om care, în fine, din grijă pentru sufletul său şi pentru viaţa ce va să fie, merge la biserică, participă la activitatea spirituală de orice natură, pe când în străinătate toate lucrurile acestea sunt amplificate şi, repet, Biserica joacă un rol fundamental.
Eu sunt foarte fericit pentru ca am putut constata acest lucru nu numai în Italia, ci şi în experienţele mele anterioare în Germania, în Anglia, în SUA, în Israel, unde am văzut cum Biserica este un factor coagulant unde se păstrează o limbă curată; este un factor care nu te lasă să uiţi cine eşti şi mai ales de unde vii, iar faptul că Biserica Ortodoxă Română este, printre altele, naţională este un lucru extrem de important în păstrarea dimensiunii identitare.
▲
Fragmente de Liturghie în italiană, pentru ortodocşii italieni
Povestiţi, vă rog, despre parohia românească ortodoxă din Torino.
În Torino există două parohii ortodoxe: o parohie păstorită de preotul Vasilescu şi parohia „Sfânta Cruce“, păstorită de părintele Lucian Roşu. Aceste parohii sunt foarte active, sunt foarte dinamice în activitatea lor, desfăşoară o activitate complexă, plecând de la cateheză, terminând cu aspecte care ţin de viaţa comunităţii româneşti de acolo. Biserica şi parohia reprezintă nu numai - aşa cum trebuie să fie - un loc al spiritualităţii, ci şi un loc în care românii se adună, discută problemele legate de locurile de muncă, chirii, metode prin care unii sau alţii au reuşit, s-au adaptat ş.a.m.d.
Parohia „Sfânta Cruce“ adună foarte mulţi români la Sfânta Liturghie...
Cam câţi?
Biserica a fost neîncăpătoare de fiecare dată când noi am fost acolo. Este impresionant să vezi oameni de toate vârstele, de la copii proaspăt botezaţi, până la oameni în vârstă. Comunitatea dă semne foarte clare de vivacitate, că nu şi-a uitat credinţa, tradiţiile.
Foarte impresionant a fost când, la un moment dat din timpul Liturghiei, am auzit fragmente rostite în italiană, iar părintele Lucian Roşu mi-a explicat că acest lucru îl face nu pentru români, ci pentru italienii care s-au convertit la ortodoxie.
Pentru că am amintit de el, părintele Lucian Roşu are o viaţă extrem de activă. Pe 15 noiembrie, când a început Postul Crăciunului, a anunţat în biserică că este disponibil pentru credincioşi, în fiecare zi, începând cu ora 6 dimineaţa pentru spovedanie, în aşa fel încât toţi românii, indiferent de programul de lucru, să se poată pregăti pentru Naşterea Mântuitorului.
▲
Criza emigranţilor şi viitorul relaţiilor româno-italiene
În perioada în care dumneavoastră v-aţi aflat în Italia s-a petrecut şi drama legată de Giovanna Reggiani. Cum s-au văzut lucrurile de acolo?
Am sesizat mai multe niveluri de abordare a acestei problematici. Un prim nivel important priveşte relaţiile dintre state, adică nivelul politic. Am văzut discursuri inflamate, mai ales din partea grupului „Alianţa Naţională“, din partea dreptei italiene, multe dintre ele exagerate, cu tonuri xenofobe sau uneori chiar rasiste. Am văzut discursuri mai ponderate din partea stângii, dar cu toate acestea destul de acide la prezenţa românilor în Italia.
S-au făcut speculaţii în presă vizavi de diminuarea criminalităţii în România, dar şi de creşterea criminalităţii în Italia - în sensul că infractorii au emigrat în Italia -, de maniera în care statul român este capabil să gestioneze acest val al emigraţiei.
În ce măsură credeţi că vor fi afectate în viitor relaţiile româno-italiene, dar şi situaţia românilor care vor rămâne în continuare acolo? Sau e un val care deja e pe cale să se stingă?
Este un val, dar eu mă bucur că statul român prin guvernul condus de Călin Popescu-Tăriceanu a avut o reacţie demnă, mai ales prin interviul pe care premierul l-a acordat la televiziunea italiană…
Nu a fost o reacţie cam întârziată?
A fost o reacţie întârziată, dar cauzată de ceea ce s-a întâmplat în mediul public italian. Trebuiau lăsate apele să se liniştească puţin. Reacţia României consider că a fost una demnă, normală, eficientă, în măsura în care, iată, premierul a fost însoţit de ministrul de externe, ministrul de interne, apoi ministrul justiţiei a fost în două rânduri în Italia. Vor fi trimişi magistraţi români în Italia, care să ajute la rezolvarea problemelor generate de cetăţenii români care încalcă legile statului italian ş.a.m.d. Faptul că se inaugurează noi consulate, cum a fost cel din Torino, inaugurat de curând, reprezintă expresia grijii pe care statul român o are faţă de cetăţenii săi. Nu întâmplător s-a semnat acea scrisoare în comun, de către Tăriceanu şi Romano Prodi, adresată preşedintelui Comisiei Europene, Jose Barroso, prin care solicitau fonduri şi sprijin pentru rezolvarea problemei rromilor. Pentru prima dată Italia face o astfel de întâmpinare către Uniunea Europeană.
De altfel şi în Italia sunt rromi, cetăţeni italieni care trăiesc după acelaşi orizont cultural, după nişte valori care nu sunt neapărat valorile europene comune.
