Biserica, un partener social credibil și serios

Adevărul cu privire la rolul Bisericii și la implicarea ei în viața socială a cetății este uneori greșit perceput. Un dialog purtat cu prof. Sorin Valerian Chirilă, directorul general al Direcției Generale de Asistență Socială și Pro­tec­ția Copilului Alba, pre­șe­dintele Asociației directorilor de direcții de protecția copilului pe țară, personalitate remarcabilă a intelectualității transilvănene, pune în lumină dimensiunea reală a acestei teme.

Domnul profesor Sorin Valerian Chirilă este absolvent al Facultății de Fizică a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, șef de promoție națională, și al Facultății de Drept; membru al Comisiei Naționale al Olimpiadelor de Fizică; absolvent a mai multe masterate de management educa­țional, managementul admi­nis­trației, managementul ins­ti­tuțiilor de drept civil, managementul calității totale; absolvent al unor cursuri postuniversitare la Madrid etc. Domnia sa se află în actuala funcție, cu scurte perioade de întrerupere, din 1999. Ca membru al autorității de stat, consideră că rezultatele remarcabile ale proiectelor sociale dezvoltate în colaborare cu Biserica în județul Alba pot fi multiplicate la nivelul întregii țări.

Un mare plus de dragoste

Stimate domnule director, cum ați ajuns la ideea colaborării cu Biserica?

Problemele sociale din județul nostru sunt la fel ca peste tot. Și nu pot fi soluționate, ca peste tot, sută la sută. Avem probleme legate de familii, în care copiii sunt cei care decontează cele mai multe dintre necazuri, probleme ale bătrânilor, probleme ale persoanelor cu handicap. Noi am plecat de la ideea că o societate care nu poate să-și apere copiii și bătrânii nu-și merită numele. Atunci când ne-am îndreptat spre o colaborare cu Biserica, prin 1999-2000, nu știam nici unii, nici alții cum să o facem. Primele încercări au fost făcute la Mănăstirea Dumbrava și la Vingard, județul Alba. Existau acolo două căsuțe țărănești, pe care ne-am gândit noi că le putem amenaja să primească în îngrijire niște copii cu probleme. Cu acel prilej am realizat că ceea ce aduceau asemenea așe­ză­minte realizate împreună cu Biserica, față de așezămintele similare ale statului, era un mare plus de dragoste. Asta, în situația în care problema majoră a copiilor sau a persoanelor cu handicap extrase din comunitate și plasate într-un mediu ca de „laborator” este lipsa afectivității de care vorbeam, deși, din punct de vedere material, și în așezămintele statului dispun de anumite condiții. Am încercat să dezvoltăm cât mai multe asemenea colaborări cu parohiile. Dar am mai constatat ceva: mai ales în mediul rural, preotul are un rol foarte important în comunitate, unde oamenii sunt legați între ei prin interese, prin afecțiuni. De aceea, ca instituție a statului, am avut și noi tot interesul să fie acceptați de comunitate copiii cu probleme. Prin intermediul preotului, s-a putut lucrul acesta și la Dumbrava, și la Vingard, și după aceea peste tot pe unde s-au ivit oportunități.

Aceasta într-o primă fază...

Așa e. În faza a doua, când noi am căpătat încrederea că preoții pot gestiona și niște servicii, dar și dânșii au căpătat încredere în onorabilitatea noastră de a le susține financiar, am inițiat ideea ca parohiile și mănăstirile să-și facă ONG-uri creștine. Ele urmau să fie o interfață între instituția religioasă și cea laică, de stat. Aceste ONG-uri au permis separarea financiară a bisericii de ONG, deși ambele erau administrate de același preot. El avea o disciplină financiară legată de biserică, controlată de arhiepiscopie, și o disciplină financiară separată, prin care gestiona resursele ONG-ului. Astfel, pe lângă legătura umană pe care preotul o realiza cu comunitatea, apărea și capabilitatea lui, a Bisericii, de a atrage și alte resurse decât cele oferite de stat. Acest surplus era uneori substanțial. Spre exemplu, toți copiii din casele de tip familial pe care le avem cu Biserica Ortodoxă Română dispun de una sau chiar două tabere la mare, plătite din fonduri atrase de preoți. Părintele arhimandrit Vasile Crișan, de la Mănăstirea Dumbrava, trimite în fiecare an din centrul de acolo 30 de copii în tabere în Italia, la mare sau în județul Bihor. Aceste lucruri nu erau posibile dacă respectivele așezăminte rămâneau la stat. Dubla valență a preotului - legătura cu comunitatea și atragerea de resurse - asigura menținerea în incluziune socială a copiilor cu probleme. Și lucrul acesta m-a impresionat, comparând ceea ce văzusem în cele nouă centre mari de plasament din județul Alba cu ceea ce se realizase în așezămintele înființate cu Biserica. De aceea, astăzi, nu mai avem nici unul în administrarea noastră, toate fiind incluse în proiectele derulate cu Biserica și cu alte instituții. În aceiași termeni am lucrat și cu Biserica Catolică, și cu Biserica Reformată, și cu Bisericile neoprotestante. Mai mult, când este vorba de interesul pentru copii și servicii sociale, nu există nici o problemă să colaboreze între ele. Părintele arhimandrit Vasile Crișan, spre exemplu, este membru în Comisia pentru Protecția Copilului. Iar la Silivaș, părintele Vladimir Beregoi, care are un centru de zi și care a reușit să ridice frecvența școlară și promovabilitatea copiilor de acolo, dintr-un sat eminamente de rromi, la sută la sută, colaborează foarte bine cu neoprotestanții, care și ei desfășoară activități sociale în zonă. Și asta este un lucru extraordinar.

Maturizarea filantropiei

Și v-ați oprit la acest stadiu de colaborare?

Când ONG-urile creștine s-au consolidat, am trecut într-o etapă superioară. Nu am mai mers pe convenții de colaborare, ci pe contractarea de servicii. Asta pentru că am constatat, și unii, și ceilalți, că maturizarea filantropiei a ajuns la nivelul la care poate să-și permită, de data aceasta, relații contractuale ferme. Împreună cu Biserica, am renunțat la acel „dar dacă?” Adică la neîncredere și suspiciune. Fiecare parte știam că putem merge împreună. Nu neg că am avut uneori și discuții mai dure, mai aprinse, dar faptul că parteneriatele au durat și s-au multiplicat dovedește că împreună am găsit soluții la toate problemele.

Puteți detalia puțin mai concret acest parteneriat cu Biserica?

Când am inițiat sistemul de contractare de servicii, am introdus și instrumente de verificare. Nu din lipsă de încredere, cum spuneam, ci din dorința de a preîntâmpina eventualele elemente de fariseim care puteau, de ce să nu recunoaștem, să apară. M-am bazat însă foarte mult pe sprijinul Înaltpreasfințitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul nostru, care întotdeauna a fost deschis la discuții, a încurajat colaborarea cu noi, lucru foarte important, mai ales că aceste forme de parteneriat nu sunt răspândite la nivel de țară. Fapt regretabil, din punctul meu de vedere. Tipul de colaborare pe care îl dezvoltăm cu Biserica este extrem de sever. Lunar, un astfel de serviciu se autoevaluează. După care vin specialiștii noștri și verifică. Și abia după aceea ordonanțăm la plată. Noi nu verificăm acte contabile, pentru că nu facem contracte de finanțare cu ONG-ul, ci contractăm un serviciu. Atunci mă interesează care sunt cerințele lui și în ce măsură acestea sunt îndeplinite. De aceea, activitatea pe care o desfășurăm împreună cu Asociația Filantropia Ortodoxă Alba Iulia este foarte benefică. La centrele de zi, spre exemplu, 65 la sută dintre ele sunt realizate cu Biserica Ortodoxă. Mai avem vreo șase la sută cu instituțiile laice și vreo 18 la sută cu alte instituții ale statului. Avem ceva și cu Biserica Catolică, dar ponderea o reprezintă realizările cu Biserica Ortodoxă. 

La persoanele cu handicap, asistența socială este asigurată în procent de 37 la sută de colaborarea cu Biserica Evanghelică. Diferența de până la sută la sută o reprezintă, aproape în totalitate, cea realizată cu Biserica Ortodoxă.

Rostind aceste procente, ați putea fi suspectat de părtinire, având în vedere că sunteți ortodox...

Niciodată nu am mers către Biserica Ortodoxă doar pentru faptul că eu sunt ortodox, nu. Ne-am îndreptat interesul spre ea în primul rând pentru impactul social pe care îl are aceasta, pentru credibilitatea ei și pentru seriozitatea cu care ne-a primit întotdeauna. Aici, la Alba, am avut parte de ierarhi și de consilieri eparhiali deosebiți, care au deschidere spre marile probleme sociale ale comunităților, care înțeleg și merg pe ideea că important este numai cuvântul susținut de fapte. În momentul în care ajungi într-o comunitate, cum este cea de la Silivaș, spre exemplu, sau în altele asemănătoare, realizezi că preoții de acolo au săvârșit adevărate minuni. Cuvântul lor a fost cuvânt! Când reușești ca un copil, a cărui speranță de viață era de doar 14-15 ani, să ajungă acum să se dezvolte aproape normal, în momentul în care readuci la viață un suflet la care nimeni nu se mai uita și nu credea că va mai trăi două zile, poți spune că este alt­ceva? Sunt copii la Casa de tip familial „Sfânta Maria” din Alba Iulia care au un buletin medical ca un necrolog. Te și miri ce afecțiuni ar mai putea să existe! Ei bine, când preoții din asemenea așezăminte, prin dragostea lor, prin modul în care se comportă, transmit iubirea lui Hristos copiilor cu probleme, care nu duc lipsă de mâncare sau de haine, ci de dragoste, comunitate și comuniune, de acceptabilitate în societate, cu siguranță, nu poți vorbi decât despre minuni. Și exemplele pot continua cu Centrul de zi pentru copii antepreșcolari „Sfânta Irina” de la Blaj, al părintelui Vasile Seiceanu, Centrul de zi de la Valea Seacă, ele putând rivaliza cu oricare instituții similare din București.

Domnule director, asemenea lucruri sunt puțin cunoscute de publicul larg. Despre ele nu se prea vorbește. Este surprinzător să se afle de existența lor tocmai de la o autoritate care reprezintă totuși statul român.

Nu e deloc surprinzător. Există o luptă extraordinară! De ce? Pentru că de multe ori se merge și se numără hârtii, WC-uri, camere, dar nu se numără priviri luminoase! Nu se numără copiii care se simt bine. Copiii de la marginea societății care au ajuns să promoveze școala. Pe care datorită acestei colaborări am reușit să-i impunem. Să-i recuperăm. Să nu fie duși în școli speciale, ci să se pregătească în școli normale. Și să nu creadă cumva cineva că în instituțiile acestui parteneriat copiii nu sunt conectați la realitate. Au acces la internet, au televizoare și calculatoare în toate casele administrate de preoți. Ei le asigură un echilibru între calculator și carte, în așa fel încât și promovabilitatea să meargă înainte, și informarea lui să se respecte. Dar, din păcate, România ca stat nu a găsit un echilibru între pedagogia internetului, care are niște izvoare comerciale, și pedagogia pe care o practică sistemul formal de învățământ. În zadar tot acuzăm copiii că fug afară. Păi, ei fug acolo unde au motivație! Iată și alte cifre despre care ar trebui să se știe: din totalul de 560 de copii institu­ționalizați în județul nostru în case de tip familial, 425, adică aproape 80 la sută, sunt în servicii contractate. Din acestea, 65 la sută sunt realizate cu ONG-uri ale Bisericii Ortodoxe și 7,1 la sută cu Biserica Catolică. La locuințe protejate pentru persoane cu handicap, avem 117 proiecte, dintre care 43 sunt realizate cu Biserica Evanghelică, restul cu Biserica Ortodoxă. E ușor să prestezi un serviciu, precum centre de consiliere, de suport, în care nu ai în responsabilitate viața unui om, ci numai câteva probleme ale lui. Dar, în momentul în care la Dumbrava, spre exemplu, ai peste 70 de copii și 80 de bătrâni, cărora trebuie să le asiguri, în fiecare zi, numai 150 de pahare cu apă dimineața, 150 la amiază, 150 seara, 150 de felii de pâine dimineața, 150 la prânz, 150 seara, la fel toate celelalte, deja este o mare problemă. Am vrut să facem parteneriate de acest gen și cu alți parteneri, dar toți vin și zic: `Știți, noi putem să derulăm doar servicii de suport, de îngrijire acasă, nu cu mâncare...~ Pe câtă vreme, cei asistați la domiciliu au nevoie, în primul rând, de hrană. Și noi le ducem unora mâncare, cum se zice pe românește, `pe șest~, în ciuda statului român. Pentru că el este cel mai mare dușman! Și asta o spun clar și răspicat. Ani la rând i-am cerut să definească serviciile! Să știm ce se plătește! Dar ce face statul? Vine și ne spune că îngrijirea la domiciliu, conform standardului, înseamnă numai curățenie, acordarea de suport emoțional, statul de vorbă, măsurarea tensiunii, toate acestea, fără mâncare! Păi, cum să stai de vorbă cu omul ăla când el este mort de foame? Doar se știe că 60 la sută din populația României este la un nivel de precaritate extrem; că 80 la sută din bătrânii țării sunt într-o stare de precaritate extremă. Îngrijirea la domiciliu, așa cum o definește statul, merge doar pentru cei care se mai mișcă și cărora le ducem doar alimente, pe care ei și le pot prepara. Cu cei imobilizați, suferinzi, sau în ultimul stadiu de boală ce facem?...

Un model care trebuie studiat

Dacă sistemul de colaborare socială cu Biserica este atât de satisfăcător, cum susțineți, ce împiedică autoritățile să-l extindă?

Cu siguranță, există multe lucruri ce pot fi îmbunătățite. Hai să multiplicăm acest sistem de colaborare cu Biserica! Pentru că el duce la o sporire a resurselor pentru rezolvarea gravelor probleme sociale. Hai să întărim milostenia! Pentru că de fapt asta facem noi aici: milostenie. Căci pe lângă cuvânt, fapta și ajutorarea aproapelui sunt importante, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Și tot el mai zice că atunci când nu te poți ruga, fă milostenie. Guver­nanții nu au nicio treabă. Dau niște legi acolo și întorc spatele. Dumnezeu să ne ajute, nu ei! În loc să ne uităm la hârtii prin oameni, ne uităm la oameni prin hârtii. Și atunci, de ce ne mai mirăm că lucrurile merg cu merg?

Alba nu este un județ bogat. Este chiar mic și sărac. Dar, comparând cu ce există în țară, în Alba nu au crescut intrările în sistemul rezidențial. Și știți ce înseamnă un om intrat în acest sistem? Anulare aproape totală a persoanei. Omul nu mai are nimic al lui. Totul este al instituției statului. De aceea, parteneriatul cu Biserica este important, fie și numai pentru acel mare plus de dragoste despre care vorbeam la începutul discuției noastre.

Domnule director, vă mulțu­mesc.