„Biserica, un stâlp pe care s-a construit istoria neamului”

Academicianul Dinu C. Giurescu a trăit prigoana regimului ateu comunist încă de la instaurarea acestuia în România. Tatăl său, marele istoric Constantin C. Giurescu, a cunoscut temnița Sighetului între 1950 și 1955, perioadă în care familia rămasă în București a fost evacuată din casă și exclusă din noua societate ce se contura. În acest răstimp, familia Giurescu a primit ajutor din partea Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, debutul unei cariere academice prolifice a profesorului Dinu C. Giurescu se regăsește în paginile revistelor bisericești. În cele ce urmează, ne va vorbi despre intervenția salvatoare a Patriarhului Justinian Marina în viața familiei Giurescu.

Domnule academician, erați student în anul insta­lării Patriarhului Justini­an Marina la cârma Bisericii Ortodoxe Române. Ce ne puteți spune, ca istoric, despre acea perioadă?

Anii păstoririi Patriarhului Justinian au fost și anii mei de formare și învățătură. 1948 era primul an al Republicii Populare Române, care dorea să dărâme tot ceea ce fusese înainte. Se contura o epocă nouă, a luptei de clasă împotriva burgheziei, contra Bisericii și a vechii culturi. Partidul Comunist și afiliații lui începeau o epocă nouă. În această luptă de clasă intra oricine era socotit ostil sau nefavorabil regimului, fără a avea posibilitatea să protesteze. Partidul a început, pe de o parte, arestarea membrilor vechii clase politice și trimiterea lor la Sighet și, pe de altă parte, lupta de clasă în mediul rural, unde oricare țăran mai înstărit era socotit chiabur și ca atare îndepărtat, silit să predea bunurile și atelajele sale. După această primă etapă, când au ridicat pe toți foștii demnitari, a venit etapa a doua: scoaterea familiilor respective din casele unde locuiau.

Din cauza originii dumneavoastră sociale, considerată „nesănătoasă” de noul regim, ați avut multe de suferit. Care a fost ­atitudinea Partidului ­Comunist față de familia istoricului Constantin C. Giurescu?

În 6 mai 1950, tata a fost arestat din locuința noastră de pe Strada Berzei și închis la Sighet. După doar o lună, la sfârșitul lunii iunie, eu, mama și sora mea am fost evacuați din casa în care ne aflam. Totul era confiscat prin­tr-un decret pe care nu l-am văzut niciodată, ni s-a dat o hârtie pe care era o adresă și aveam un termen de două ceasuri ca să ne mutăm. La venirea camionului, ni s-a dat dreptul să luăm o saltea și lucrurile strict personale. Eram în faza în care nu puteai să te opui, să protestezi, și nici nu era bine să faci asta, întrucât te ridicau imediat. Ne-am supus, am urcat pe platforma camionului, mama a urcat în cabină, și am fost duși în strada Alexandru Moruzzi, de care nu auzisem niciodată. În momentul când m-am dat jos și mi s-a spus că acolo vom locui, mi-am dat seama că era o imposibilitate: o cameră avea pământ pe jos, nu avea lumină, altă cameră avea doar un bec, grup sanitar nu exista, nu aveam acces la baie sau bucătărie. Practic, nu puteai locui într-o asemenea repartiție. Atunci mi-am spus că trebuie să fac ceva. M-am zbătut și am reușit să scot o adeverință că am evacuat un imobil cu cinci dormitoare și avem nevoie de un loc care să răspundă unor nevoi minime.

Am obținut respectiva ade­ve­rință și ne-am mutat la niște prieteni care probabil nu și-au dat seama la ce riscuri se expun, pentru că ne-au cedat o cameră ce avea acces la baie și un hol de trecere pentru toată lumea. Am plecat înapoi la lucru pe șantier, după care la două săptămâni am primit un telefon că am fost evacuați și de acolo, întrucât tovarășul Weber, cel care ne scosese din casa noastră din Berzei și ne repartizase mărinimos acea cocină, a venit să ne caute la adresa unde ne trimisese. Am obținut atunci o altă repartiție - se vede totuși că gestul acesta al meu de protest a servit la ceva -, ne-au dat o cameră undeva pe lângă Poșta Vitan, în fundul unei curți-vagon, cu cișmea în curte. În sfârșit, era mai bine decât în cea anterioară. Am stat acolo câteva luni cum am putut, mai mergeam la prieteni pentru baie, după care am decis că trebuie făcut ceva. Lucram pe șantier la construcții de drumuri în Bărăgan, pentru că trebuia să întrețin familia. Aveam sentimentul că sunt proscris, că aparțin unei categorii din afara societății.

Cum s-a materializat ajutorul Bisericii Ortodoxe Române pentru familia dumneavoastră în acea perioadă?

În aceste condiții, Biserica ne-a oferit un cadru în care să putem viețui și continua, deși conducătorii instituției cu­noș­teau categoria din care făceam parte. Cineva ne-a sfătuit să facem o cerere către Patriarhul României, să arătăm situația și să rugăm să ne permită accesul la o cameră și o baie convenabile. Am depus cererea și aici a intervenit acțiunea salvatoare a ­Patriarhului Justinian, pentru că ni s-a dat o repartiție într-o casă parohială.
În vara anului 1951 am reușit să ne mutăm într-o cameră în casa parohială a Bisericii „Sfânta Maria”, în spatele cimitirului „Sfânta Vineri”, pe lângă Carol Knappe. Aceasta a fost soluția pe care Patriarhia ne-a propus-o și noi am acceptat-o fără zăbavă pentru simplul motiv că era cea mai bună din tot ce ni se oferise până atunci. Am nimerit la preotul profesor Niculae Șerbănescu, care locuia împreună cu familia, cu care ne-am și împrietenit, de altfel. În toamna anului 1953, am obținut aprobarea Patriarhiei să ne mutăm în casa parohială a Bisericii Mavrogheni, lângă Piața Victoriei, împreună cu bunicii după mamă, Maria și Simion Mehedinți. Aici am primit găzduirea părintelui Grigore Bur­lușeanu și în această cameră a revenit și tatăl meu în noiembrie 1955, după eliberarea de la Sighet. Încă o dată, Biserica ne-a oferit soluția cea mai bună, în condițiile în care nici o altă instituție nu dorea să își pună în pericol prestigiul prin solu­ți­o­narea acestui caz individual. Biserica Ortodoxă Română a făcut acest lucru, în vremea Patriarhului Justinian Marina.

În anii 1959 și 1960 ați publicat în revistele eparhiale „Glasul Bisericii” și „Mitropolia Moldovei și Sucevei” două studii, despre anafor­nițele brânco­ve­nești și despre broderiile Mănăstirii Trei Ierarhi. Vă numărați, așadar, între oamenii de cultură proscriși de regimul comunist pe care Biserica Ortodoxă Română i-a publicat, oferindu-le oportunitatea continuării cercetării academice. Cât de importantă a fost această formă de rezistență prin cultură?

Acestea au fost primele mele articole publicate! Eram într-un fel mâhnit, pentru că unii dintre colegii mei de la facultate, în­ca­drați la institut sau în în­vă­ță­mânt, reușiseră să publice câte ceva. Și eu nu puteam face nimic. Nu a fost numai satisfac­ția că mă vedeam tipărit, ci și că am răzbit oarecum în afara constrângerilor curente. Așadar, primele mele articole au fost găzduite de revistele bisericești. Am aflat după aceea că aveam interdicție să public în volum. Așadar, nu numai în plan general, al familiei, ci și în parcursul meu personal am simțit ocrotirea Bisericii în vremea Patriarhului Justinian, dar atunci nu am înțeles-o foarte bine. Erau timpurile complicate, eu eram mulțumit că publicam, dar nu am înțeles cum se vor proiecta aceste prime articole în evoluția mea generală. Lucrurile le cântărești în timp și abia prin trecerea anilor îți dai seama de însemnătatea sau mai mica pondere pe care un anumit eveniment o are. Privind retrospectiv, am înțeles de ce Biserica a fost așa de importantă: pentru că a fost unul dintre stâlpii pe care s-au construit istoria acestui neam și identitatea noastră.

Eu nu pot decât să-mi exprim acum, retroactiv, recunoștința față de Patriarhul Justinian Marina și față de autoritățile bise­ricești superioare din acea vreme, pentru că au acceptat să ne găzduiască într-un moment când psihologic eram jos. Toată povestea aceasta cu repartiția într-o casă parohială a durat un an și ceva, timp în care am peregrinat pe la diferite adrese în căutare de adăpost. Aceasta se uită de către lume și de către ­istorici, uneori: Biserica a fost supusă și ea asaltului regimului comunist, dar Patriarhul Justinian a avut înțelepciunea să facă în așa fel, încât izbitura să fie oarecum deviată, să nu lovească în plin. Eu consider că Patriarhul Justinian Marina este salvatorul Bisericii Ortodoxe Române în epoca de persecuție maximă a acestei instituții, în perioada 1948-1955. În biografia lui se înscriu acțiuni prin care instituția a reușit să se salveze în componentele ei esențiale.